Comunicarea prezentului sau despre tandemul psihologie-literatură

Prezentul sau postmodernismul ne propune provocări permanente, apelând deseori la situații contradictorii sau ale căror rezolvare nu se găsește teoretizată. De aceea, pentru orele de literatură, de pildă, suntem nevoiți să găsim soluții astfel încât elevul să fie atras de cartea care „nu se deschide singură” și să uite de tableta sau telefonul care e atât de prietenoasă/prietenos. Soluția pentru a pune literatura în trendul actual este aceea de a apela la psihologie, încercând să înțelegem cum gândește, ce preferă sau ce îl trage pe elev.

Prezentul, aflat din perspectivă literară sub semnul postmodernismului, presupune în mod paradoxal transformarea lumii tridimensionale de până acum într-o lume situată pe o suprafaţă plană tocmai datorită nevoii noastre accentuate de a descifra misterele lumii – cum ar spune Blaga. Altfel spus, am păşit pe o treaptă a spiralei evoluţiei care ne permite să deţinem tot ceea ce aparţinea celor dinaintea noastră, singurul inconvenient fiind handicapul nostru: incapacitatea de a vedea adevăratele valori după care se conduce o societate. Comunicarea umană – cea care stă la baza (con)vieţuirii – a fost înlocuită de o comunicare falsă: comunicăm prin televizor, radio, telefon, tabletă sau presa scrisă, dar foarte rar direct, faţă în faţă; rolurile s-au inversat: subordonatul a preluat masca şefului şi viceversa.

Văzut „prin lentile de psiholog”, postmodernismul priveşte cunoaşterea ca produs al interacţiunii dintre ideile şi experienţele noastre despre lume şi viaţă (Oprea, 2007, p. 102), în sensul că ea trebuie să fie una funcţională, practică, cu alte cuvinte, că nu înveţi numai pentru „a şti”, ci şi pentru „a folosi”, „a aplica” ceea ce ai învăţat pe de o parte, iar pe de altă parte pentru „a fi”, pentru „a deveni” cineva. A fi conştient de ceea ce ai avut şi a analiza ceea ce deţii conferă posibilitatea de a caracteriza succint contemporaneitatea, prin termeni psihologici, după cum urmează: nonconformism, tendinţă accentuată către unicitate, cerinţa acută de noutate, necesitatea comunicării interUmane şi nevoia de a avea pe cineva mereu alături, în calitate de suport moral. După cum se poate observa, rolul Celuilalt în actualitate este unul esenţial, astfel că, în calitate de profesori, avem sarcina de determina elevii să conştientizeze, înainte de toate, plăcerea oferită de comunicarea directă (aceasta constituind cheia adevăratei comunicări după Roland Barthes), iar apoi de a-i impulsiona să intre în orchestră (Gregory Bateson) pentru a putea participa la jocurile de comunicare, până la a ajunge să stabilească ei înşişi regulile acestora, datorită competenţelor acumulate în domeniul comunicării.

Comunicarea postmodernă nu mai trebuie privită drept situaţie tehnică – tocmai datorită accesibilităţii universale acordată de postmodernism -, ci trebuie abordată din prisma psihosociologiei; după Shannon C.F (1952), în primul caz avem de-a face cu un sistem rigid, matematic aş spune, acela configurat de un Emiţător, Cod, Mesaj, Canal şi Receptor; totuşi, acest model nu satisface cerinţele cercetătorilor datorită inflexibilităţii sale pusă faţă în faţă cu maleabilitatea domeniului psihologic, căci, oricum am privi problema comunicării, psihologia stă la baza oricărei explicaţii cerute/ oferite. Aşadar, emiţătorul nu are niciodată un singur statut, ci unul dublu (situaţie identică în cazul receptorului), fiind, simultan, emiţător şi receptor: el gândeşte, codifică şi trimite propriul său mesaj, dar, în acelaşi timp, îl şi receptează, îl decodifică, încearcă să-l înţeleagă, ca şi cum s-ar autoanaliza/ verifica, între cei doi având loc nu numai un simplu proces de transmitere, ci şi unul de tranzacţie. Avem, astfel, de a face cu o continuă interacţiune, echivalenta unui schimb de informaţii, de semnificaţii, între doi „actori” sau interlocutori. Acesta este punctul de vedere al psihosociologiei: orice comunicare este o interacţiune (Abric, 2002, p. 15), care cere a fi interpretată după temeiurile domeniului pe care se bazează: elementele de psihologie.

Abordând problema comunicării din unghiul actului educaţional, suntem puşi în faţa triunghiului didactic, delimitat de prezenţa Profesorului, Elevului şi Informaţiei, în centrul căruia se află comunicarea (interindividuală). Aşa cum puncta şi Alex Machiavelli (2005), între cei doi „actori” are loc o întâlnire interindividuală – efort de interferenţă şi de aprehensiune cognitivă (p. 186) -, fapt ce implică identificarea semenului după criteriul cultural, social şi, nu în ultimul rând, psihologic. Prin urmare, profesorul – cel care e principalul răspunzător de comunicarea din acest caz – priveşte personalitatea elevului drept edificiu cu mai multe paliere, caracterizate de verbele: a şti, a gândi, a face şi a crea; e vorba, cu alte cuvinte, de a acumula cunoştinţe/ informaţii, folosind inteligenţa şi având un stil propriu de învăţare, pentru ca apoi să fie aplicate în alte contexte  cu ajutorul creativităţii.

Întrebarea de la care pleacă profesorul înaintea începerii activităţii didactice este mereu aceeaşi: ce condiţii i-ar permite elevului să se exprime liber, fără constrângeri – pus fiind în situaţia interindividuală? Răspunsul poate fi găsit doar apelând a personalitatea acestuia. Astfel, cele două paliere de mijloc – inteligenţa şi stilul de învăţare – sunt cele două trăsături de ordin psihologic ale elevului, care îşi fac simţită prezenţa din momentul apariţiei comunicării didactice, întrucât el nu se vede nevoit doar a înţelege, a descifra mesajul profesorului, ci a reţine totodată informaţia, a acumula cunoştinţe.

Ultimele două decenii ale secolului XX au dus la nuanţări în semnificarea termenului de „inteligenţă” în sensul delimitării unor forme specializate. De pildă, Howard Gardner elaborează în 1983 teoria inteligenţelor multiple prin care arată că inteligenţa este multimodală, el văzând în inteligenţă aptitudinea de a rezolva probleme sau a crea produse care au importanţă într-un context cultural particular sau într-o comunitate (Gardner, 2006, p.15). Această aptitudine permite persoanei să abordeze o situaţie care presupune atingerea unui scop şi găsirea căii celei mai potrivite spre obiectiv. Gardner a delimitat opt tipuri de inteligenţe multiple, şi anume: inteligenţa lingvistică, matematică, spaţială, corporal-kinestezică, muzicală, interpersonală, intrapersonală şi naturalistă. În plus, acesta subliniază că, în ciuda regăsirii la fiecare individ a aproape fiecărei inteligenţe, proporţia în care sunt deţinute şi utilizate în rezolvarea problemei cu care se confruntă omenii favorizează doar un anumit tip, în funcţie de fiecare ins.

Privind problema inteligenţei din punct de vedere didactic, profesorul are rolul de „a căuta” inteligenţa la elev, de a o găsi, apoi a o provoca şi a-i urmări manifestarea şi evoluţia pentru a o impulsiona mereu, deoarece, nefructificată, existenţa inteligenţei e nulă.

Psihologul american David Kolb, în calitate de profesor, a observat diferenţele la nivelul participării elevilor la cursuri, diferenţe care depind de modul în care este tratat conţinutul lecţiei la clasă, deoarece, aşa cum sunt caracterizaţi de unicitate/ singularitate, indivizii procesează informaţiile în moduri diferite, fiind implicate latura cognitivă, elementele afectiv-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare. De aceea, el a formulat şi a diferenţiat patru stiluri de învăţare (acomodat, asimilator, convergent şi divergent), valorificate şi îmbunătăţite de către Peter Honey şi Alan Mumford (omul de acţiune, gânditorul, pragmaticul şi observatorul), stiluri care arată calea şi modalităţile în care omul (elevul) învaţă.

Odată cunoscute cele două trăsături de ordin psihologic ale elevului, profesorul îşi îndreaptă atenţia către aflarea metodei optime, către crearea acelui ambient benefic comunicării interindividuale libere, care are rolul atât de a informa elevul, cât şi de a-l forma. Psihologia comunicării postmoderne în şcoală pune profesorii faţă în faţă cu personalităţi ale elevilor aflate deseori în stări contradictorii, „vreau şi nu vreau”, „mă adaptez/ refuz să mă adaptez”, „totul e după bunul meu plac”, fapt care îl determină să găsească modalităţi de interacţiune care să îmbine trăsăturile contemporaneităţii/ postmodernismului cu valorile ce stau la temeiul societăţii; aceasta nu înainte de a se convinge de anumite caracteristici de ordin psihologic ale acestora, cum ar fi inteligenţele multiple şi stilurile de învăţare.

Bibliografie:
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, traducere de Luminiţa şi Florin Botoşineanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Gardner, Howard, Inteligenţe multiple – noi orizonturi, traducere de Nicolae Damaschin, Editura Sigma, Bucureşti, 2006.
Giovanetto, Kevin, End of the Modern/ Rise of the Postmodern. www.spark-online.com
Kolb, Alice Y, The Kolb Learning Styles Inventory, Case Western Reserve University, 2005.
Macchiavelli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare. Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Milcu, Marius, Psihologia relaţiilor interpersonale. Competiţie şi conflict. Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Oprea, Crenguţa-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive: repere teoretice şi practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.