Referinţe teoretice privind conceptul de competenţă socială

Reber (1985:68) defineşte competenţa drept „capacitatea de a îndeplini sarcini sau de a face ceva„. Robu (2011:22) spune că din perspectivă socială, ea „este capacitatea unei persoane sau a unui grup de a interpreta un fenomen, de a soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a efectua o acţiune„. Definiţia propusă face confuzie între termenul de capacitate şi competenţă în contextul în care literatura de specilitate şi-a asumat definirea propusă în 1978 a conceptului de capacitate şi, totodată, literatura de specialitate consideră oportună delimitarea conceptuală între capacitate şi competenţă.
Şchiopu şi Clecea (1997, 1998) definesc competenţa „ca un produs al cunoştinţelor, aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor, capacităţilor, abilităţilor, trasăturilor temperamental – caracteriologice […] care conduc la performanţă„. Definiţia este aberantă în contextul în care se expun o serie de termeni similari ca fiind generatoare ale competenţei în sensul performanţei. Poate că definiţia propusă a avut ca scop să aducă pe linia compromisului şi psihologii şi sociologii pentru utilizarea aceluiaşi termen şi a aceleiaşi definiri pentru termen.

1. Incompetenţa de a defini competenţa şi dificultatea de a defini competenţa socială

Un fapt inedit în definirea conceptelor componentelor competenţei este utilizarea, de către Paul Popescu Neveanu, în 1978, a termenului de skill, un concept atât de modern azi, în 2014. Acest fapt relevă capacitatea de sinteză şi viziune a psihologului român, braşovean de origine, Paul Popescu- Neveanu.

Cu toate acestea, interesant este că Neveanu nu include termenul de competenţă în inventarul de definire. Ulterior, în 1988, psihologul argumentează că termenul de competenţă face referire la atingerea performantei, dar societatea şi literatura de specialitate din România (şi nu numai) nu delimitează dacă se face referire la optim de performanţă (ceea ce presupune mediocritate) sau excelenţă în performanţă (ceea ce implică eficacitatea).

Alte definiţii date în literatura de specialitate ale conceptului de competenţă (implicit de competenţă socială) nu prezintă profunzime nici din perspectivă filozofic-dialectală şi nici a conţinutului lingvistic, ele scăpând din text problematica supusă atenţiei specialiştilor din domeniul psihologiei de către Neveanu. În acest sens, termenul de competenţă rămâne, aşa cum recunoşte şi autorul celebrului dicţionar, o componentă ce face imcomplet dicţionarul său, dar a defini hazardat un termen poate crea confuzie în rândul specialiştilor şi al beneficiarilor.

Reber (1985:68) defineşte competenţa drept „capacitatea de a îndeplini sarcini sau de a face ceva„. Robu (2011:22) spune că din perspectivă socială, ea „este capacitatea unei persoane sau a unui grup de a interpreta un fenomen, de a soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a efectua o acţiune„. Definiţia propusă face confuzie între termenul de capacitate şi competenţă în contextul în care literatura de specialitate şi-a asumat definirea propusă în 1978 a conceptului de capacitate şi, totodată, literatura de specialitate consideră oportună delimitarea conceptuală între capacitate şi competenţă.

Şchiopu şi Chelcea (1997, 1998) definesc competenţa ca „un produs al cunoştinţelor, aptitudinilor, deprinderilor, priceperilor, capacităţilor, abilităţilor, trasăturilor temperamental – caracteriologice […] care conduc la performanţă„. Definiţia este aberantă în contextul în care se expun o serie de termeni similari ca fiind elemente generatoare ale competenţei în sensul performanţei. Poate că definiţia propusă a avut ca scop să aducă pe linia compromisului şi psihologii şi sociologii pentru utilizarea aceluiaşi termen şi a aceleiaşi definiri pentru termen. Din nou, problematica utilizării conceptului de performanţă, ridicată de Neveanu. Tot S. Chelcea (1998) scrie că „competenţa socială reprezintă un tip de comportament ce conduce la performanţă socială„. Atât în domeniul psihologiei cât şi al sociologiei, în tipologiile asupra comportamentului, nu se regăseşte un „tip de comportament care să conducă la performanţă socială” cu excepţia unei oarecare similarităţi cu comportamentului prosocial. Să înţelegem că se pune semnul egal între competenţă socială şi comportament prosocial? Poate că ar fi o idee, dar nu cred că este cea mai potrivită.

În opinia mea, am putea defini competenţa socială ca un ansamblu conjugat de aptitudini, abilităţi şi capacitate în domeniul manifestărilor sociale ale unui subiect uman la nivelul de expectanţă al celorlalţi. Acestă definire oferă un nivel de etalonare în optim de competenţă şi eficacitate, dar etalonul propus este subiectiv, nu respectă principiul normativităţii

2. Abordarea structurală a conceptului de competenţă din perspectiva psihologică: aptitudine, abilitate şi capacitate

Robu (2011) consideră că definirea conceptului de competenţă socială nu se poate realiza fără a face referiri la concepte precum aptitudine, abilitate şi capacitate. Astfel, autorul lasă să se înţeleagă că aptitudinea, abilitatea şi capacitatea sunt componente ale competenţei sociale din perspectiva psihologiei.

Paul Popescu- Neveanu (1978) defineşte conceptul de aptitudine ca „însuşire sau sisteme de însuşiri ale subiectului, mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi a obţine performanţe, factor al persoanei ce facilitează cunoaşterea practica, elaborările tehnice, artistice şi comunicarea” (Neveanu, 1978:59). Aptitudinea, în aprecierea lui H. Pieron (1968), desemnează „substratul constitutiv al unei capacităţi, care va depinde de dezvoltarea sa naturală prin exerciţiu„. Astfel, se creionează o relaţie de interdependenţă între rolul constructiv/ distructiv al aptitudinii prin exerciţiu.

Capacitatea este definită de Paul Popescu-Neveanu (1978:98) drept „sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa necesară, care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă. Capacitatea este întotdeauna demonstrată şi demonstrabilă prin fapte, spre deosebire de aptitudine, care după un sens mai vechi, reprezintă numai un segment al capacităţilor, respectiv, însuşirile potenţiale ce urmează să fie puse în valoare„.

În acest context de definire, considerăm că este oportună identificarea unei relaţii de dependenţă a capacităţii de aptitudine în sensul în care capacitatea este un produs al aptitudinii, oricând demonstrabilă. Cu alte cuvinte, sintetizăm în următorii termeni: capacitatea este un sistem de informaţii şi componente fiziopsihice ce produce performanţă prin activitate.

U. Şchiopu (1997) consideră că abilitatea este sinonimă cu priceperea, dexteritatea, îndemânarea, dibăcia, iscusinţa. Paul Popescu- Neveanu (1978: 9) atrage atenţia: „a nu se confundă abilitatea cu deprinderea, bazându-se pe plasticitate neuropsihică, şi a nu se reduce la cunoştinţe, întrucît reprezintă o condiţie pentru formarea şi utilizarea optimă, în situaţii noi, a deprinderilor şi cunoştinţelor. în engleză termenul skill semnifică atît abilitatea cât şi aptitudinea„.

3. Competenţa socială şi personalitatea umană (abordare structurală)

Despre conceptul de competenţă socială există, în literatura de specialitate autohtonă, multiple referințe, dintre care enumerăm:

• M. Argyle (1998) „Competenţele sociale” în S. Moscovici (coord.) Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iasi: Editura Polirom;
• M. Caluschi (2001) „Competenţele sociale” în Probleme de psihologie socială, Iasi: Editura Cantes;
• O. Gavril (2002) Asertivitatea – de la abilitate la competenţă, Iaşi: Editura Performantica;
• M. Constantinescu (2004) Competenţa socială şi competenta profesionala, Bucuresti: Editura Economica.

Constantinescu este primul dintre autori care a impus conceptul şi termenul ca atare în circuitul ştiințelor socio-umane. Însă niciuna dintre referințele pe care le-am amintit nu vizează în mod explicit relaţiile dintre competenţele sociale pe care le posedă o persoană şi factorii de personalitate care, alături de situaţiile de viaţă, experienţele de învaţare, influenţele sociale, culturale, economice şi politice, sunt factori explicativi pentru diferențele interindividuale, în ceea ce priveşte comportamentele pe care individul uman le manifestă în diverse contexte.

Psihologul englez M. Argyle (1998) a propus un model descriptiv şi explicativ al competențelor sociale, în care diferențiază şapte componente:

• Asertivitatea reprezintă „susţinerea drepturilor personale şi exprimarea gândurilor, sentimentelor şi credinţelor proprii, într-un mod direct, onest şi potrivit, fără a viola drepturile altei persoane” (Constantinescu: 1998)
• Gratitudinea şi sprijinul sunt cheia prieteniei şi atracţie interpersonale ca răspuns a trei nevoi fundamentale pe care toţi oamenii le au: acceptarea, aprobarea şi aprecierea. Sprijinul constă în „susţinerea celorlalţi într-o situaţie sau relaţie.” (Argyl, 1998). În opinia lui Constantinescu (2011. apud Robu: 2011), „gratitudinea şi sprijinul constituie o abilitate socială deosebită, necesară în educaţia copiilor în general, şi a copiilor incorigibili sau incontrolabili, în special”. În opinia lui Paul Popescu-Neveanu (1978:302), gratitudinea se defineşte ca „sentimentul de ataşament, îndatorire şi bunăvoinţă faţă de o persoană care te-a ajutat, ţi-a făcut mult bine”
• Comunicarea nonverbală este cea mai apropiată de realitatea emitentului, la care nu au acces persoanele cu tulburări de dezvoltare din spectrul autist/ sindrom Asperger şi este dominantă, permiţând observarea anumitor aspecte şi sentimente neexprimate verbal. (Mehrabian, Weiner apud Constantinescu 2004) face referire la limbajul trupului, mina feţei şi tonalitatea vocii. Spre deosebire de sociolingvistică şi neurolingvistică, psihologia nu diferenţiază conmunicarea nonverbală de comunicarea paraverbală (probabil este o chestiune de timp până la reoperaţionalizarea acestor două concepte). În fapt, şi alte discipline din spaţiul socio-uman recunosc în mod evident cele două tipuri de comunicare (verbală şi nonverbală), iar comunicarea paraverbală (tonalitatea şi muzicalitatea vocii) o consideră un spaţiu de interferenţă între cele două forme de comunicare.
• Comunicarea verbală este surprinsă dintr-o amplă perspectivă în literatura de specialitate şi, în sinteză, reprezintă procesul de schimb de informaţii utilizând vorbele. Poate fi sau nu mediată de tehnică analogică sau digitală, directă sau indirectă, mijlocită prin aparate specifice. Acesta are un conţinut informaţional privind date, sentimente, opinii, etc. Sunt cazuri când, prin intervenţia selfului social, conţinutul informaţional emis prin vorbe este în disonanţă mai mare sau mai mică cu realitatea.
• Empatia şi cooperarea sunt componente importante în interacţiunea dintre indivizi. Astfel, David (2006) spune că empatia se referă la faptul că celălalt „înţelege cele comunicate ca şi cum ar fi în locul acestuia, ca şi cum ar fi acesta, fără a se identifica cu acesta„. Empatia generează încredere reciprocă, oferind un cadru interpersonal cald, tolerant şi înţelegător. În opinia lui Paul Popescu-Neveanu (1978:233), empatia este „un proces complex de trăiri conştient/ inconştient„.
• cunoaşterea şi rezolvarea problemelor
• prezentarea de sine.

Autorul englez considera competenţele sociale ca fiind dobândite în cursul experienţelor din viaţa de familie (deci, prin educaţie), prin interacţiunile din cadrul grupurilor informale de prieteni şi, mai târziu, prin interacţiunile prilejuite de activitatea profesională în diverse organizaţii.

4. Măsurarea competenţei sociale

În pofida faptului că nu au reuşit să definească convingător conceptul de competenţă şi sunt reale dificultăţi de definire a conceptului de competenţă socială, psihologii, ca urmare a discuţiilor despre conţinutul şi semnificaţia termenului de competenţă socială, au elaborat numeroase instrumente pentru măsurarea fenomenului.  Spre exemplu, Corrigan (2002) a creat o scală de 12 itemi pentru evaluarea comportamentului prosocial, abilităţilor de comunicare şi a autocontrolului la copii de vârstă şcolară. McClleland (1973) propune ideea ca psihologii să măsoare direct competenţele unui individ.