Consilierea părinților și educația parentală

Educația trebuie să răspundă în primul rând nevoilor individuale și să realizeze echilibrul între acestea și dezvoltarea socială. Pedagogia, ca știință a educației, este chemată să găsească soluții pentru a valorifica cât mai de timpuriu posibilitățile native ale copiilor, acordându-le șansa de dezvoltare prin stimularea și crearea unor medii propice experienței și investigației. Când copilul este foarte mic el nu poate „participa” direct la actul educațional, influențele sunt organizate și pregătite de adulții care îl înconjoară: părinții și ceilalți membri ai familiei și apoi educatoarea, învățătoarea și copiii cu care interacționează.
Educația parentală se referă la programele care ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă dezvoltarea copilului, să înveţe să reducă stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală, şi să înveţe să folosească modalităţi alternative de abordare a situaţiilor dificile întâlnite cu copiii.

„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre. Educaţia părinţilor merge împreună cu educaţia copiilor.” – Părintele S. Kraiopoulus

Începuturile programelor de educaţie parentală sunt revendicate de domeniul medical, fiind centrate pe furnizarea de informaţii părinţilor pentru asigurarea sănătăţii copiilor. Scopul educaţiei parentale este de a dezvolta relaţiile dintre părinţi şi copii prin încurajarea comportamentelor de sprijin ale părinţilor şi modificarea comportamentelor nonproductive sau vătămătoare (Small, 1990). Programele de educaţie parentală îşi propun, în general, să dezvolte la părinţi comportamente noi, pozitive, pe de o parte şi să elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte.

La noi, numărul organizaţiilor care au dezvoltat programe de educaţie a părinţilor ca servicii independente şi autonome pentru susţinerea şi consolidarea parentingului şi a familiei, este foarte mic. Fie că este adresată copiilor sau adulților, accesul la educație este un simbol al nivelului bunăstării unei comunități.

Atunci când vorbim de acces la educație, ne referim în primul rând la existența unei instituții educaționale în comunitatea respectivă, la proximitatea acesteia și accesibilitatea la serviciile oferite de aceasta din punct de vedere fizic (drumuri accesibile, mijoace de transport, distanțe reduse). Făcând referire la beneficiar (copil sau adult), accesul la educație devine facil atunci când nevoile de bază îi sunt îndeplinite în primul rând: dacă a mâncat în ziua respectivă, dacă a avut cu ce să se încalțe pentru a ajunge la școală, dacă nu îi este frig și este odihnit, atunci copilul își va permite „luxul” de a se bucura de educație. Rezolvarea acestei situații devine vizibilă atunci când descoperim corelația directă dintre nivelul de educație și nivelul de trai: persoanele cu o participare mai îndelungată la procesul de învățământ au și un nivel mai înalt al bunăstării – pe scurt, trăiesc mai bine.

Întrebarea imediat următoare este cum anume ar trebui să se intervină pentru a crește nivelul educațional al celor cu un nivel de trai scăzut astfel încât, pe termen lung, să se faciliteze de fapt accesul la o viață mai bună pentru copiii ce provin din aceste familii. Schema de intervenție în acest caz nu este de tip clasic, ci o include pe aceasta: astfel pe lângă furnizarea unor mijloace minime de trai pentru aceste familii pe o perioadă scurtă de timp, li se oferă acestora și câteva mijloace de a „crește”.

Astfel, un părinte care primește un minim de informație va deveni mai implicat în educația copilului său pentru că el însuși va conștientiza că educația este un bun pe care îl primești și pe care nu poți să îl pierzi niciodată. Prin participarea la cursuri de educație parentală, părintele ajunge să înțeleagă rolul educației în transformarea copilului său în adult și pentru că el, adultul se poate raporta la experiențe în care ar fi avut nevoie de cunoștințe mai ample dintr-un anumit domeniu, în care viața lui ar fi fost mai bună dacă ar fi beneficiat de o educație mai amplă.

Educația parentală este benefică pentru că îl determină pe adult să accepte faptul că, indiferent de vârsta pe care o are acum copilul său, acesta va deveni la un moment dat adult și va trebui să se descurce singur pe baza cunoștințelor pe care și le-a însușit sau a abilităților pe care le-a dobândit – prin aceasta ne referim inclusiv la abilitățile sociale.

În contextul actual, „cei șapte ani de acasă” nu descriu deci doar un context spațiotemporal, ci fac evident referire la o perioadă în care copilul învață reguli noi, se adaptează la contexte diverse, dobândește abilități de comunicare și relaționare alături de persoanele care îl îndrumă pe acest traseu – fie că acestea fac parte din familie sau reprezintă o instituție educațională. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale, însă cadrul didactic trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte ale relației:

• nu toti copii beneficiază de un model optim de educație care să le sprijine dezvoltarea;
• toți copii pot învăța când sunt mici – sistemul trebuie să le ofere șansele;
• e nevoie ca părinții să întărească și să valorizeze ceea ce copilul învață în grădiniță și la școală;
• copilul învață tot timpul, în ritmul și stilul care îi sunt caracteristice;
• toți părinții își cunosc copii și nevoile lor de dezvoltare?

Toate aceste aspecte constituie argumente care impun realizarea parteneriatului dintre părinți și cadru didactic, parteneriat ce presupune cooperare, colaborare si comunicare. Părinții trebuie sprijiniti să își cunoască copiii, să le identifice nevoile și să sprijine dezvoltarea și creșterea lor armonioasă.

Consilierea părinților este o activitate care se referă la organizarea acestui sprijin pentru familiile copiilor, consilierea familiei presupunând acțiuni de informare, de transmiterea si primirea unor cunoștințe, idei și teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea intrafamilială și în rezolvarea situațiilor conflictuale. Educația familiei, educația parentală au în vedere acele acțiuni îndreptate spre exersarea funcției educative și spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare și de interacționare în familie. În consiliere, este vorba de rezolvarea unor situații critice, de criză, conflictuale.

Prin implicarea în cursuri de educație parentală, aceștia vor fi stimulați să fie mai atenți la copii lor și la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza răspunsuri adecvate la nevoile și cerințele acestora, vor cunoaște diferențele datorate vârstei sau temperamentelor diferite și vor reacționa în cunoștință de cauză. Vor învăța să acționeze pentru binele pe termen lung al copilului și vor ști să negocieze cele mai bune reguli pentru și împreună cu copiii lor. Aceștia vor afla că timpul petrecut alături de copiii lor e la fel de important ca munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent și că inclusiv pentru copii lor recompensele imateriale sunt la fel de bune ca cele materiale.

Este important în procesul de creștere al unui copil să învețe de la o vârstă mică să respecte un program orar și că furnizarea unei rutine îl va face mai disciplinat și va ușura sarcinile părintelui.

Sugestii pentru părinți:

• Evită etichetarea!
• Rezistă tentației de a-l compara cu alții!
• Nu-l corecta în public!
• Nu fi intransigent când greșește!
• Nu fi inflexibil în fața refuzurilor lui! Lecuirea încăpățânării se face nu prin NU, ci prin stârnirea imaginației si jocului.
• Nu lăsa să treacă o situație inacceptabilă!
• Nu-i cere totul deodată! Copiii au dificultăți dacă trebuie să facă față mai multor cerințe sau schimbări deodată.
• Nu copilul trebuie schimbat, ci modelele de relaționare dintre voi.
• Nu țipa și nu reacționa violent și agresiv!
• Stăpânește-ți furia! Calmul tău este esențial!
• Nu te contrazice!
• Nu sunt recomandate în nici un caz bătaia, jignirile și amenințările!
• Nu-l constrânge! Constrângerea presupune respect unilateral, întrucât părintele impune, iar copilul execută.

De ce pedepsim copilul?… Deoarece comportamentul copilului nu a fost cel dorit și așteptat de către părinți. Când pedepsim copilul?… În momentul imediat următor producerii comportamentului. Cum pedepsim copilul?… Printr-o expresie supărată a feței, prin ignorare, un reproș sau o interdicție (pedepse nonviolente).

Implicarea părinților în cursuri de educație parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai bună legătură între părinte și copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl va asigura pe cel din urmă că părintele este disponibil și îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele părintelui pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență. Astfel, părintele va transmite cu ușurință regulile noi de învățare, de implicare în sarcinile școlare și/sau casnice – evident nu cele mai atractive pentru copil – dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a evolua împreună.

Cu înțelegere, răbdare, cu calm, delicatețe si bunătate, atribute ce trebuie să le aibă orice învățător, este posibil ca fiecare din noi sa contribuim în bună măsură la educarea părinților, ceea ce nu pare foarte mult, dar e foarte important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.

Bibliografie

Botiş, A., Tarău, A., (2004). Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să răneşti. Bucureşti: Editura SCR.

Ciohodaru, E., (2004). Succesul relaţiei între părinţi şi copii, acasă şi la şcoală. București: Editura Humanitas educaţional.