Copiii și bunele maniere

Am pornit de la premisa că, în societate, avem îndatorirea de a ne purta civilizat, în orice împrejurare, față de oameni și față de noi înșine. Dacă vom ști să cerem corect o informație, adresându-ne cu respect persoanei cu care vorbim, dacă vom învăța comportamentul civilizat pe stradă, în vizită, la un spectacol sau chiar la o ceremonie mai specială cum ar fi o nuntă, dacă vom ști să realizăm o convorbire civilizată la telefon sau să folosim celularul corect atunci când ne aflăm într-o instituție, abia atunci vom putea spune că avem maniere civilizate. Acestea sunt doar câteva dintre împrejurările care vor conduce la respectul față de oameni, ferindu-ne astfel de mari neplăceri. Familia și școala pot forma bunele maniere la copii.

A creşte şi a educa un copil ar trebui să fie pentru toţi părinţii o mare datorie. Din păcate nu este întotdeauna aşa. Copiii trebuie formaţi astfel încât să se adapteze mediului social, să fie politicoşi, să respecte regulile scrise şi nescrise de convieţuire.

Un vechi dicton chinez spunea: „Semeni fapte, culegi deprinderi, semeni deprinderi, culegi caracter, semeni caracter, culegi un destin!”.

Cea mai dificilă sarcină a şcolii este de a face educaţie morală. Cadrul didactic se confruntă cu multiple dificultăţi metodologice în a adapta comportamentele elevilor după o altă strategie decât cea oferită de primul mediu de socializare al copilului – familia.
Unde învaţă un copil care sunt „cuvintele vrăjite” ale purtării politicoase: „Bună dimineaţa!”, „Să aveţi o zi bună!”, „Mulţumesc!, „Cu plăcere!”, ”Îmi permiteți, vă rog, să…” „Îmi pare rău!”? Unde învaţă un copil cum să se poarte într-o vizită sau cum să folosească în mod civilizat telefonul mobil? Unde și când învață copiii cum să se comporte atunci când merg în vizită la un pacient internat în spital? Când învață copiii cum trebuie să se comporte la o petrecere sau la un spectacol public? Sunt doar câteva întrebări pe care mi le-am pus nu de puține ori, atât pentru proprii mei copii, dar și pentru elevii pe care i-am îndrumat până acum.   Trăim într-o lume în care „cei șapte ani de-acasă” trec pe repede înainte pentru multe familii, mult prea ocupate pentru a găsi timp să se ocupe de educația pruncilor lor. Nouă educatorilor ne revine misiunea de corecta unele comportamente, de  a fi modele de comportare civilizată, de a-i învăța acele maniere cu care copiii nu s-au deprins încă.

Dar numai cuvintele nu ajung. Dacă nu ajuţi cu puterile tale şi treci indiferent pe lângă un bătrân, un animal, un copil pe care i-ai putea ajuta, atunci eşti repetent  la purtare.
Viaţa dovedeşte că o educaţie bună, cât şi capacitatea de a te comporta cu oamenii, asigură jumătate din succes. Dacă „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele comportării cuviincioase. Dacă elevii noştri vor şti să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacol, în vacanţe sau oriunde altundeva) toate normele de comportare învăţate, atunci ne vom declara mulţumiţi de efortul depus.

Este timpul ca în şcoală să se iniţieze mai multe activităţi consacrate formării conştiinţei şi conduitei morale a elevilor, în concordanţă cu valorile perene ale moralităţii poporului român şi cu morala creştină. Libertatea prost înţeleasă a dus la îndepărtarea tineretului de aceste valori, la atragerea lui în activităţi şi practici care înjosesc omul și îl degradează moral.

Alături de şcoală, familia este datoare să se preocupe de formarea celor mai tineri membri ai săi în așa fel încât, aceștia, să facă față cu ușurință noilor exigențe ale societății, să se poată adapta fără eforturi inutile schimbărilor din lumea muncii şi a profesiilor din economie, ştiinţă şi cultură, din viaţa de familie, să îşi planifice şi să îşi dirijeze singuri cariera profesională și modul de viață.

Plecând de la premisa că morala nu se predă, ci se trăieşte (C. Freinet), putem afirma că elevii şi, în general, copiii învaţă din interacţiunile zilnice cu noi, din exemplele noastre. Astfel noi, profesorii, părinţii şi întreaga societate, devenim modele. Pentru educarea oricărui copil există două categorii de modele de viață: obligatorii (sau indispensabile) și facultative. Această diferenţiere are la bază următorul raţionament: şcoala şi familia sunt factorii de culturalizare care ocupă cea mai mare parte din timpul efectiv al elevului, motiv pentru care dascălii şi familia, în special părinţii, trebuie să reprezinte în mod necondiţionat modele de viaţă. În cazul comunităţii, care devine o sursă de modele facultative, lucrurile se schimbă puţin în sensul că aici avem de-a face cu un întreg univers, atât de vast şi de variat, încât este imposibil să ofere viitorilor cetăţeni numai modele demne de urmat din punct de vedere moral. În alegerea acestor modele provenite din rândul comunităţii un rol extrem de important îl au şcoala şi familia. Sarcina lor nu este tocmai uşoară. Se impune mai întâi o alegere potrivită a modelelor, după care urmează partea mai dificilă: să-l convingi pe elev că personalitatea aleasă este potrivită pentru a-i fi un model de viaţă.

În ceea ce priveşte şcoala şi familia, acestea se pot modela mai uşor decât comunitatea. Din iniţiativa şcolii elevii pot fi implicaţi, împreună cu părinţii în diverse activităţi benefice pentru comunitate, de exemplu: amenajarea de locuri de joacă pentru copii, întreţinerea parcurilor, vizite la spital în scopul acordării unui ajutor cât de mic pacienţilor care nu se pot deplasa, spectacole cu muzică, dans şi piese de teatru pentru orfelinate. Este foarte important ca, la activităţile elevilor, coordonate de cadre didactice, să participe şi părinţi cu diferite roluri în organizare. În acest mod sperăm să obţinem o sensibilizare din partea comunităţii, sensibilizare care va duce la dezvoltarea interesului pentru nevoile elevilor şi pentru educaţia lor.

Îmbunătăţirea calităţii moral-civice se poate realiza atât pe plan teoretic, prin oferirea modelelor de viaţă, categorie în care intră în mod obligatoriu cadrele didactice şi familia, cât şi pe plan practic prin activităţi care să implice în egală măsură elevi, profesori, părinţi, poate chiar şi reprezentanţi ai comunităţii locale.

Educaţia constituie o activitate specific umană, de natură psihologică şi socială, proiectată pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării sale în societate, realizată în cadrul sistemului şi al procesului instructiv-educativ. Educaţia este o dimensiune a omului contemporan. Asociată cu învățarea ea ne însoțește de la naștere până la sfârșitul vieții.

Omul modern, pentru a putea trăi şi munci în comunitatea umană, pentru a se putea bucura de tezaurul cunoaşterii este obligat să învețe necontenit, deoarece însăși cunoașterea umană se dezvoltă continuu și exponențial.

Învățând manierele de comportare civilizată elevii vor deprinde instrumentele de care au nevoie pentru a se descurca mult mai uşor în împrejurări complicate. Vor învăţa cum să se comporte într-o mulţime de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi. Folosind şi profitând de aceste reguli de bune maniere îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi  încredere în propria persoană.

Copiii care învaţă încă din copilărie politeţea, amabilitatea, respectul, buna-cuviinţă,   nu vor ajunge nişte oameni care să fie în  permanent conflict cu societatea. Eu le spun copiilor mereu: Ce Bogdănel învaţă, va şti Bogdan în viaţă!

După ce am adunat o serie de materiale din literatura română şi străină referitoare la purtarea civilizată, am propus elevilor un opțional care are următoarele teme:
• „Cuvintele vrăjite” ale purtării politicoase
• Cum ne cerem scuze?
• Bunele maniere în timpul mesei
• Masa în oraş
• Cadouri şi trataţii
• În vizită; Manierele bune fac vecini buni
• Şi la MALL există bune maniere?
• Despre vizita la spital
• Politeţea în familie
• Politețea în școală
• Politeţea pe stradă sau în mijloacele de transport
• Politeţea la spectacole
• Arta conversaţiei
• Conversaţia telefonică
• Celularul în locurile publice
• Salutul, prezentările, sărutarea mâinii
• Politeţea în corespondenţă
• Gesturi politicoase
• Ţinuta
• Importanţa igienei personale
• Camera şcolarului
• Participarea la o ceremonie de căsătorie
• Distracţia în locurile publice
• Cum îi tratăm pe cei diferiţi de noi

Aceste aspecte fundamentale ale vieţii, privite din perspectiva comportării manierate, ne vor aduce numai bucurii, dragostea, aprecierea celor din jur şi implicit succesul.

Este necesar ca prin temele propuse copilul să înţeleagă manifestările de comportament civic în viaţa cotidiană, în familie, în școală, în societate, respectarea semenilor, securitatea socială. În acest fel, educaţia  este capabilă să orienteze tânăra generaţie spre viitor, spre atitudini participative, să implice în mod conştient şi decisiv într-un proces permanent şi de lungă durată, începând acasă, în familie, continuând în mediul religios, şcolar,  etc.

Este de datoria noastră să antrenăm elevii în diferite activităţi educative şcolare şi  extraşcolare, curriculare şi extracurriculare menite să contribuie la formarea şi educarea caracterului în rândul elevilor.  Pentru a putea construi relaţii pozitive în cadrul colectivului de elevi, noi înşine trebuie să fim un exemplu demn de urmat. Stabilind nişte reguli clare (reguli ale clasei) pe care le vom urmări în permanenţă, asigurând contactul zilnic cu fiecare elev, alternând corectarea cu lauda, făcându-ne o imagine clară  asupra mediului familial al elevului, vom demonstra preocuparea noastră pentru educarea caracterului. Cercetările psihopedagogice atestă faptul că formarea profilului moral al personalităţii este un proces îndelungat care îşi are originea în familie, se continuă în întreaga şcolaritate şi se consolidează pe tot parcursul devenirii umane.

Pentru a pătrunde în mintea şi inima unui copil, cea mai bună cale este să ne imaginăm că suntem de vârsta lui. Asta ne va permite să înţelegem problemele care-l frământă, să avem răbdare faţă de nevoia lui de-a pune întrebări şi să motivăm sfaturile pe care i le dăm.

Rămâne la latitudinea şi priceperea învăţătorilor ca aceste activităţi să devină utile, să contribuie efectiv la dezvoltarea personalităţii fiecărui copil şi la educarea pentru o bună convieţuire în grupurile de apartenenţă şi de referinţă. Merită orice efort, dacă ne gândim la efectele în timp şi de durată pe care le poate avea această disciplină opţională dar şi la amprenta pe care o lasă activitatea şi personalitatea învăţătorului, în viaţa oricărui individ.

Bibliografie
• Călin Marin – „Datoria morală şi procesul educaţiei”, Bucureşti, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
• Cezar Bîrzea – „Arta şi ştiinţa educaţiei”, Bucureşti, EDP, 1995
• Mircea Herivan – „Educaţia la timpul viitor”, Editura Albatros, 1976
• Şincan E., Alexandru Gheorghe – „Şcoala şi familia”, Editura Gheorghe – Cârţu Alexandru, Craiova, 1993
• Freinet C – L’education morale et civique, Bibliotheque de l’ecole moderne
• Ioan Neacşu – „Instruire şi învăţare”, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
• Liliana Ezechil – „Aspecte psiho-educative ale achiziţionării comportamentului moral”, Revista Învăţământ primar, Bucureşti, 2000