Cum a devenit metodă interactivă de învățământ teatrul japonez de hârtie – Kamishibai

Teatrul japonez de hârtie este o formă de a spune povești copiilor, în care povestitorul se folosește de un set de ilustrații ce sunt introduse și derulate într-o scenă mică de lemn. Această metodă de povestire își are originea în templele budiste japoneze din secolul al XII-lea, când călugării foloseau ilustrații pentru a prezenta povești cu conținut moral copiilor sau unei audiențe analfabete. Astăzi, îi descoperim veleitățile formative, pe care le valorificăm cu succes în activitățile curriculare de zi cu zi, la clasă sau în activități extracurriculare.

Prolog: Vasile era blond cu ochi albaștri, foarte vorbăreț și extrovertit. Venea la școală cu o bicicletă pitică la care pedala iute ceea ce-l făcea să semene cu un cățeluș cu picioare scurte străduindu-se să țină pasul cu stăpânul. Parca bicicleta la mine acasă fiindcă locuiam aproape, așa că aveam parte de cel mai voios „bună dimineața, doamna!” posibil. Ne împărtășea în fiecare zi aventurile sale, aventuri care la șapte ani nu puteau fi decât uimitoare. Într-o dimineață, înainte chiar de a-și da jos ghiozdanul, ne-a anunțat transfigurat că motanul lui Churchill, dispărut de o săptămână, s-a întors acasă. Spre hazul tuturor, a spus o poveste adevărată, simplă, frumoasă și proaspătă, atât de potrivită vieții copiilor din acel loc care seamănă cu un rai. Le-am sugerat să o scrie.

În toamna anului 2016, eram încă învățătoare la Școala Gimnazială Măgureni, în cea mai izolată localitate din Insula Mare a Brăilei. În clasa mea, învățau simultan copii de la clasele I, a II-a și a III-a. Vasile fiind clasa I, nu putea încă scrie, dar i-au scris colegii mai mari povestea „Extraordinarele aventuri ale motanului Churchill”. Avantaj al clasei simultane. Cei mici au avut sarcina să o ilustreze. Am împărțit-o împreună pe scene și au transformat-o în bandă desenată. Au vrut apoi să o interpreteze. Și… a devenit activitatea lor preferată. Lecții de științe sau probleme de la matematică ei le transformau în bandă desenată și le interpretau. Unii scriau, unii desenau, toți interpretau. Eu eram moderator astfel încât să fie îndeplinit scopul lecției.

Am început să fac cercetări ca să pot exploata didactic activitatea cât mai bine. Așa am aflat că ceea ce făceam purta deja un nume, Teatrul de hârtie japonez sau Kamishibai. Am găsit și un foarte bine realizat: „Ghid de lucru pentru învăţători – Ateliere de teatru Kamishibai„, al autoarelor Iulia Iordan, educator muzeal, și Angelica Mihăilescu, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

Conform autoarelor, „Kamishibai, teatrul japonez de hârtie, este o formă de a spune povești copiilor, în care povestitorul se folosește de un set de ilustrații ce sunt introduse și derulate într-o scenă mică de lemn. Această metodă de povestire își are originea în templele budiste japoneze din secolul al XII-lea, când călugării foloseau ilustrații pentru a prezenta povești cu conținut moral copiilor sau unei audiențe analfabete. Kamishibai-ul a supraviețuit secolelor, iar din anul 1920 a rămas în forma pe care o cunoaștem astăzi”.

Devenit pasiunea mea, l-am rafinat puțin pentru a fi destul de solicitant și pentru elevi mai mari. În forma originară, interpretul, unul singur, se aşeza în spatele scenei. Kamishibai-ul fiind o formă de storytelling, presupune interacţiune cu auditoriul, dar aceasta trebuie să fie una discretă pentru ca accentul să cadă pe ilustraţie şi nu pe gestică. Ilustraţiile erau aşezate în scena de lemn/ butai, iar în timpul interpretării, se scoteau una câte una. În forma inovată de mine, o trupă de 10 copii gesticulează, dansează, cântă, se mișcă într-un spațiu redus, poartă costume, are și manipulează recuzită, păstrând totuși ritmul temperat și oarecum rigid al teatrului japonez tradițional.

Potrivit cercetărilor efectuate de autoarele ghidului menționat și conform propriilor mele observații, Kamishibai oferă o multitudine de aplicații  didactice prin care pot fi dezvoltate competențele de comunicare orală și scrisă (tehnicile de povestire orală, modalități de redactare a unui text, exersarea rolului de ascultător; interacțiunea cu colegii; negocierea și asumarea unor sarcini de lucru în grup), competențele de comunicare și în limbi străine, competențele digitale; competențele civice și sociale; competențele culturale și artistice; ”a învăța să înveți”; inițiativă și autonomie personală, precum și valențele atitudinale (motivația pentru lectură, dorința de a crea ceva, perseverența de a duce la bun sfârșit o sarcină. Din punctul meu de vedere, după ce am experimentat această formă de teatru în situații diverse despre care voi vorbi mai jos, este o metodă fără egal în descoperirea/ autodescoperirea talentelor, dezvoltarea creativității și inteligenței emoționale a copiilor.

Ghidul foarte complet scris de Iulia Iordan și Angelica Mihăilescu, disponibil gratuit pe internet, detaliază fiecare etapă de realizare a poveștilor kamishibai:

„I. Introducere. Copiii vor fi familiarizaţi cu teatrul de tip Kamishibai prin intermediul unei demonstraţii, pentru care se va folosi fie o scenă şi o poveste deja scrisă şi ilustrată.
În funcţie de vârsta copiilor, învăţătorul le va povesti pe scurt şi istoria kamishibai-ului.

II. Realizarea poveştii
1.Discuţie introductivă: Învăţătorul  varealizao  scurtă discuţie despre poveste  în
general: care sunt poveştile lor preferate, ce (fel de) personaje îi fascinează, ce le-ar plăcea să găsească într-o poveste, ce nu le place să găsească în poveştile pe care le citesc, dacă au ascultat poveşti plictisitoare, care anume, de ce erau plictisitoare , dacă le-ar plăcea să scrie o poveste despre ce ar fi aceasta, ce este aceea o poveste.
2. Anunţarea temei: Elevii vor fi anuţaţi că vor crea împreună o poveste, pe care apoi ovor ilustra şi interpreta prin intermediul tipului de teatru Kamishibai = “teatru de hârtie”, tehnică specifică teatrului asiatic prin care un povestitorrulează mai multe imagini în fața unui public, rostind în același timp și textul poveștii.

Poveștile pot fi realizate folosind tehnici diverse în funcție de vârsta și experiența grupului de copii: tehnica personajului, tehnica începutului dat, tehnica obiectelor, tehnica cărţilor de joc,  tehnica situaţiei.

Poți stabili etape de scriere ale poveștilor pentru că astfel se lucrează mai eficient, mai rapid, mai aplicat

• stabilirea temei poveştii se va face pe cât posibil de comun acord;
• cadrul didactic va stabili un anumit număr de ilustraţii, respectiv de episoade. Acest aspect va fi în concordanţă cu vârsta copiilor, numărul acestora, posibilităţile de lucru etc. Fiecare copil va fi implicat în toate cele trei etape ale realizării Kamishibai-ului, atât în partea de povesteșide ilustraţie, cât şi în cea finală deinterpretare sau ascultare.
• alegerea unei anumite tehnici de inventare a poveştii: în cazul în care copiii sunt de vârstă mică sau se află la un prim exerciţiu de acest fel, se pot alege tehnici care să utilizeze obiecte sau imagini
• inventarea şi scrierea poveştii cu toate părţile ei componente;
• lectura acesteia cu voce tare după ce a fost finalizată;
• identificarea unui titlu potrivit;
• stabilirea secvenţelor care vor fi ilustrate;
• schiţarea unui story-board pentru a vizualiza mai bine povestea şi a face trecerea spre atelierul de ilustraţie.

Etapele realizării ilustraţiilor pe care și eu le-am respectat la toate poveștile și cu toate echipele cu care am lucrat sunt:

1. Definitivarea story-board-ului

2. Distribuirea sarcinilor. Copiii vor fi împărţiţi pe echipe sau vor lucra individual. Vor primi, fiecare, câte un episod de ilustrat. Cei mai mari pot primi chiar bileţele cu textul corespunzător sau vor trage la sorți scenele de ilustrat.

3. Schiţa. Copiii vor schiţa mai întâi în creion imaginea pe care o vor crea. Învăţătorul va urmări concordanţa între desenele copiilor. Se vor stabili caracteristicile fiecărui personaj, caracteristici ale locului/locurilor unde se desfăşoară acţiunea sau alte detalii importante din poveste pentru a se ajunge în final la o unitate vizuală a ilustraţiilor.

4. Colorarea desenelor. Copiii vor definitiva imaginile folosind diverse tipuri de culori: creion/cărbune, tempera, guaşe, creioane colorate/cerate sau folosind colajul. Învăţătorul va coordona activitatea copiilor, urmărind ca aceştia să respecte unitatea cromatică, caracteristicile fiecărui personaj sau obiect semnificativ din poveste. Se va realiza şi o pagină cu titlul care să conţină o imagine reprezentativă pentru întreaga poveste.

5. Finisarea ilustraţiilor. După ce copiii au terminat de realizat ilustraţiile, acestea vor fi așezate una lângă cealaltă şi vor fi analizate . Dacă va fi nevoie, se vor face retuşuri, iar după uscare se vor întoarce şi se vor numerota. Episoadele textului se vor printa separat, apoi vor fi decupate şi lipite pe spatele imaginilor: pe spatele paginii cu titlul poveştii se va scrie textul corespunzător primului episod, pe spatele ilustraţiei primului episod se va scrie textul corespunzător celui de-al doilea”

În anul 2017, după 23 de ani, am părăsit insula și pe copiii de acolo sau, cum spun uneori, „am fugit din rai pe geam”. Școala Gimnazială „Grigore Moisil” din Galați, unde activez de deja 4 ani, a fost o provocare din prima clipă și până astăzi. Libertatea absolută de care m-am bucurat la Măgureni, respectul, încrederea necondiționată a comunității în profesionalismul meu, firea cam voluntară – trebuiau aici demonstrate, câștigate, stăpânite. Deși colegii de la Galați au fost binevoitori, era de datoria lor să mă supravegheze cu coada ochiului, părinții cu ochii micșorați de scepticism, iar elevii cu ochii rotunjiți de curiozitate. Toate caracteristicile comunității școlare se schimbaseră ca poziția bețișoarelor colorate eliberate din strânsoarea palmei în jocurile marocco.

Înarmată cu o scenă profesională bricolată de soțul meu și cu un set de planșe în creion ilustrând textul „Elmer și dragonul” după „Dragonul tatălui meu” de Ruth Stiles Gannett, desenate împreună cu un vecin de bloc de 15 ani, care a încercat în toate scenele să evite fața personajului principal fiindcă „nu știu să desenez chipuri”, m-am prezentat la Comisia metodică din care făceam parte, crezând că vor pleca de acolo convertite. Le-a plăcut ideea colegelor mele, au vrut să afle mai mult, dar au concluzionat că această activitate este prea crono-, energo- și toate celelalte -fagii care ne devorează pe noi în această meserie.

Am respirat adânc, am hotărât că doar ochii de mici sălbăticiuni ai elevilor mă preocupă și le-am propus lor ca activitate extracurriculară teatrul de hârtie. Cu o echipă de 17 elevi din clasa mea, am încercat să dramatizăm în tehnica teatrului de hârtie povestea celor trei purceluși. Ei au înțeles repede că această formă de teatru este solicitantă ca timp și volum de muncă.

La a doua ședință de lucru, am mai avut doar nouă fete cu zâmbete șăgalnice în echipă. Încăpățânarea mea naturală s-a activat ca fotografiile sub revelator. Fiind în decembrie, am propus să creăm o piesă Kamishibai după o Poveste de Crăciun scrisă de mine doar că era permis să fie îmbunătățită la inspirație. Libertatea acordată a avut efectul unui accelerator. Am înțeles astfel că ar avea propriile lor povești de spus și că trebuie să am mai mare încredere în imaginația și instinctele artistice ale elevilor mei deși nu știau nimic despre Kamishibai. Fetele au jonglat, lansând în aer și preluând ideile lor sau ale colegelor, ca pe o minge de aur, cu o efervescență pe care nu o mai obținusem. Au împărțit pe scene, pe copil, pe zile. I-au adăugat colinde, versuri și cântece, gesturi și mișcări sincrone. Au desenat planșele de format A3, au retușat, au adăugat textul pe verso, au repetat la masă, la scena de lemn, la public restrâns-clasa noastră și la marele public-școala noastră. Au avut succes.

Am propus piesa sub o formă ușor modificată, de joc didactic, denumit „Cinematograful de hârtie” în cadrul concursului „Împreună pentru o școală mishto” organizat de Agenția de Dezvoltare Comunitară Împreună, unde a obținut o mențiune. Piesa „Trenulețul Niță” a fost prima elaborată în întregime de elevele de 10 ani din trupa de teatru și a conținut poezii și unele cântece cunoscute, modificate ca să convină temei: copil rebel. Fetele din trupă au mărturisit că piesa le-a ajutat să exteriorizeze unele revolte față de limitările pe care trebuie să le „suporte” în familie și în societate doar fiindcă sunt „prea mici” când în mod natural ar vrea să exploreze, să experimenteze.

În cadrul proiectului Internațional Erasmus ”If I were” – Arts and Digital Democracy to Raise Participation to Social Activities Against Loss of Motivation and ESL, în care Școala Gimnazială „Grigore Moisil” Galați a fost partener și în colaborare cu elevii de la Școala Gimnazială Preutești, județul Suceava, a fost creată piesa „Mașina de spălat”, având ca temă discriminarea. Vizualizarea filmului a stârnit curiozitatea grupurilor de cadre didactice de pe Facebook, unde am fost invitată și am scris o mini-serie de articole despre această formă de teatru. A fost remarcat faptul că prin intermediul teatrului de hârtie copiii pot vorbi despre probleme grave ale lumii, pot descoperi soluții ale acestora și în același timp sunt eliberați de apăsarea inerentă. A fost piesa cea mai elaborată și jucată cu mare entuziasm deoarece, citez părerile componentelor trupei, „am putut să vorbim despre o problemă gravă a copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați să muncească în străinătate, care se confruntă cu tot felul de probleme” și „am putut avea happy ending, am găsit o soluție voioasă”.

Încurajată de entuziasmul echipei de teatru, am hotărât să experimentez activitatea ca metodă didactică, metodă de evaluare în primă fază. Am propus elevilor de clasa a IV-a să ilustreze unul dintre textele studiate  la orele de limba română folosind tehnica teatrului de hârtie în varianta sa originară și o mini-scenă construită reciclând o cutie de cafea. Am obținut mici bijuterii kamishibai reprezentări ale unor povești și poezii cunoscute sau nou create. Am remarcat cu acea ocazie că forma de evaluare mini-kamishibai este foarte potrivită pentru ilustrarea poeziilor.

Convinsă că poate fi și metodă de predare-învățare, am încercat cu cei mai mici elevi, de la clasa pregătitoare, o formă simplificată cu desene schițate rapid, fără colorare, pentru povestea „Omida mâncăcioasă” de Eric Carle. Dată fiind structura secvențială a poveștii, copiilor le-a fost foarte ușor să o interpreteze folosindu-se de mini-planșele de mărimea unor bilețele pe care făcuseră schițe monocolore, în genul caricaturilor.

În 2020, am câștigat finanțare de la Fundația Comunitară Galați pentru un proiect intitulat „Îmblânzirea Științelor prin teatru de hârtie”, în care se împleteau științele și artele. Plecând de la constatarea că unii dintre elevi se tem de științe precum matematica, chimia, fizica, biologia, dar iubesc necondiționat desenul, mișcarea, muzica, manipularea obiectelor, spațiile neconvenționale și dispozitivele digitale, am venit cu propunerea de a folosi soft-ul artelor pentru apropierea copiilor de hard-ul științelor, de a transpune fenomene științifice în piese de teatru japonez. Încercam astfel să netezim asperitățile către dobândirea competențelor necesare folosirii științelor în viața de zi cu zi atât pentru elevii participanți la proiect cât și pentru cei care vor folosi piesele de teatru ca material didactic în viitor.

Proiectul a propus un model circular, modern și inovator al predării-învățării științelor combinând elemente din flipped classroom și învățare a științelor cu ajutorul artelor. Acest model presupune ca elevii să fie puși în situația de a construi dispozitive pentru care trebuie să studieze fenomene științifice acasă sau la școală, să facă experimente, să caute surse de informații fizice sau digitale, să lucreze în echipă, să ceară ajutorul adulților din școală și de acasă. Apoi, prin brainstorming, au fost create poveștile ”Știința din povești” și ”Ozomobilele” care să ilustreze creativ fenomenele științifice descoperite, iar echipa de teatru de hârtie le-a pus în scenă după tehnica teatrului de hârtie japonez ”with a twist”. Piesele filmate s-au întors la elevi pentru a fi analizate, pentru a recapitula cunoștințele, au ajuns la alți elevi care au putut descoperi fenomenele ascunse în spatele personajelor și faptelor și vor rămâne la dispoziția cadrelor didactice care le pot utilizeze ca material didactic la lecțiile de științe despre interacțiunile dintre corpuri, stările de agregare ale apei, respectiv circuitul apei în natură.

Apelând foarte des la această formă de teatru, care a devenit marca mea ca învățătoare și metodă de învățământ uzitată în clasa mea, pot spune că:

• asigură diversificarea activităţilor de învăţare, în funcţie de nevoile şi de aspiraţiile elevilor;
• poate fi derivată din oricare dintre disciplinele de învăţământ, constituindu-se astfel într-o ofertă educaţională care răspunde interesului elevilor pentru un anumit domeniu de studiu;
• poate introduce un nou obiect de studiu, în afara celor prevăzute în trunchiul comun, structurat în jurul unei teme integratoare pentru o anumită arie curriculară sau pentru mai multe arii curriculare;
• poate cel mai important, este o metodă interactivă, utilă în procesul de descoperire a talentelor copiilor.

Etapa de scriere a poveștii originale presupune creativitate, colaborare, respectarea regulilor de scriere a unui text creativ, capacitatea de a intui dramatismul unei întâmplări, spontaneitate;
Etapa de alegere a unei povești deja scrisă presupune citire intensivă, intuirea potențialului unei povești, prezentarea textului, susținerea unui punct de vedere;
Etapa de împărțire pe fragmente reprezentabile în forma teatru de hârtie presupune capacitate de analiză și sinteză, colaborare;
Etapa de reprezentare grafică presupune analiza și sinteza elementelor și alegerea celor esențiale pentru înțelegerea de către public a poveștii, aptitudini de desen sau de lucru în diferite tehnici (desen în creion/creioane colorate, pictură, colaj, mozaic, etc), reprezentarea grafică a perspectivei, a părților corpului și chiar evitarea inteligentă a elementelor greu de reprezentat grafic, găsirea unor soluții alternative, reprezentarea prin simboluri, armonizarea reprezentărilor, alegerea elementelor repetabile care dau continuitate poveștii desenate;
Etapa de adăugare a pasajelor muzicale presupune cultură muzicală, abilități de căutare, de găsire a melodiilor cele mai populare, intuirea potențialului unui pasaj muzical de a întări mesajul, creativitate, adaptarea versurilor la nevoile poveștii;
Etapa de regie presupune capacitate de a intui elementele de gestică, mimică, mișcare scenică, recuzită cu putere dramatică dar care să nu eclipseze celelalte elemente ale reprezentației, colaborare, acceptare a părerii celuilalt;
Etapa de spectacol cu public presupune calități actoricești, exersarea dicției, a amplitudinii vocii, puterea de a depăși momentele dificile/blocajele/tracul, capacitatea de a transmite mesajele textului cu bucurie și optimism.

Având experiența a câteva zeci de activități de acest tip pot adăuga:

• elevilor le place să creeze propriile lor povești, să deseneze, să cânte, să danseze, să regizeze, să interpreteze roluri, să manipuleze obiecte, să folosească dispozitive digitale, să se miște în spații neconvenționale;
• elevilor le place latura terapeutică a creării de piese și a ilustrării lor în tehnica kamishibai;
• elevilor le este mult mai ușor să vorbească despre probleme grave personale sau sociale prin intermediul acestei forme de artă;
• elevilor le este foarte ușor să găsească soluții ale problemelor prin intermediul teatrului de hârtie;
• elevilor le place să participe la spectacolele de teatru de hârtie fiindcă este o formă originală și rară de teatru care are elemente de joc;
• elevilor le place că scapă de tracul memorării textelor, ele fiind scrise pe spatele planșelor;
• elevilor le place că-și pot pune în valoare sau își descoperă aptitudinile participând la fiecare etapă de creație;
• elevilor, mai ales celor timizi sau celor fără aptitudini în anumite domenii, le place să lucreze în echipă, le place că pot să se manifeste chiar și în domenii în care nu excelează;
• elevilor le place să fie regizori, să hotărască fiecare detaliu al unui spectacol
• elevilor le place brainstorming-ul.

Epilog: Deși există de o mie de ani, deși e simplu și la îndemâna tuturor, dar având aplicații multiple și sofisticate, deși îl fac acum la alt nivel, descoperirea acestui teatru ca resursă didactică, eu i-o datorez lui Vasile.

Bibliografie
„Ghid de lucru pentru învățători – Ateliere de teatru Kamishibai”. Autori: Iulia Iordan, educator muzeal, Asociaţia De dragul artei, Angelica Mihăilescu, cercetător, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei