Dascălul zilelor noastre, „șlefuitor de suflete” online?

Sintagma de „școală online” și-a făcut apariția în viețile noastre, profesori, elevi și părinți (pentru că și ei au fost cumva afectați) în urmă cu șase-șapte luni și parcă ne-a dat lumea peste cap! Da, putem fi mulțumiți că, bună sau rea, grea sau ușoară, permisivă sau nepermisivă, această modalitate ne-a permis, mai mult sau mai puțin, să găsim calea comună, între noi, profesorii și elevii noștri. A reușit să ne mențină conectați între noi, la materie! Dar … pentru că întotdeauna există un dar, oricât de mult aș vrea să cred că online-ul a rezolvat problema școlară, ei bine, nu! Primul lucru care mi-a lipsit, și poate cel mai important, a fost feedback-ul, acel moment când mă uitam în ochii elevilor mei, după ce le predasem o noțiune nouă și încercam „să dibuiesc” ce-i în mintea lor, cât au înțeles din ceea ce am discutat. Această conexiune inversă a fost imposibil să o stabilesc oricât m-aș fi străduit.
Libertatea de a-și organiza propria învățare i-a atras parcă pe mai mulți, alții însă au pierdut pentru că școala la distanță nu presupune, din păcate, gratuitate! Eforturile au fost făcute, dar nu cu efectul scontat. Câți copilași n-au rămas pe dinafara acestei „onlinizări”?

Școala online a intrat timid, stângaci în viețile noastre, dar iute că acum parcă nu ne mai dă pace! N-aș putea să-i menționez doar partea negativă, căci nu o are doar pe aceasta. Ea a reușit să atingă câteva deziderate pozitive, cum ar fi: există școli în care numărul de elevi dintr-o clasă se apropie fulminant de 30 de elevi sau poate chiar mai mult, iar acest tip de școală a reușit să-i dea șansa fiecărui elev de a-și atinge propria performanță, de a participa activ la activitățile desfășurate. Și când spun performanță, nu mă refer la „a face performanță”, ci la capacitatea fiecărui elev de a-și atinge punctul maximal la învățătură, fiecare după cum și cât poate. A dispărut astfel tracul unora de a nu putea să se exprime, căci nu mai este decât el față în față cu profesorul! Practic, i-a încurajat pe cei mai timizi să-și depășească bariere impuse poate de comunitatea în care „se școlea”. Casa, cu tot ceea ce presupune ea, liniște și confort, a putut să-i ajute pe câțiva elevi.

Dar cum întotdeauna o parte favorabilă atrage o altă parte, nefavorabilă, o mare suferință a mea, ca profesor și, majoritar, chiar și a lor, ca elevi, este lipsa socializării. Aceasta parcă a fost mai dură decât lipsa feedback-ului. Țin a menționa faptul că elevii mei mi-au trimis materiale lucrate, le-au încărcat pe platforma Google Classroom unde aveau conturi create, am avut întâlniri pe Zoom. Alții au agreat Wattsapp-ul pentru trimiterea temelor, a fișelor de lucru, eu editam pozele, le încercuiam ceea ce greșeau, dându-le răspunsuri la întrebările lor, munca fiecărui elev fiind stocată pe foldere! Dar și așa, m-am simțit neîmplinită.

Revenind la ideea de socializare, lipsa ei m-a descumpănit puțin, pentru că, profesor fiind, menirea primordială este aceasta – de a socializa cu elevii mei, de a-i percepe dincolo de cunoștințele de limba și literatura română, or școala online „a îngropat” puțin socializarea.

Ca și cum displayul nu ne lăsa să vedem și dincolo de el! Răspunsurile primite (schimburile de idei) erau vagi, seci, pavoazate sub formă de fețe zâmbitoare, altele triste, varii emoticoane, care deși râd sau plâng, sunt furioase, NU SPUN NIMIC! Ireal, nu? Totodată, dureros…

Probabil se va găsi cineva să adauge că în clasă comunicăm și altfel decât verbal, respectiv nonverbal sau paraverbal. Da, dar acestea două din urmă sunt doar niște structuri deduse din prima.

Concluzionând, profesorul nu a mai putut învăța cu ajutorul elevilor pe care i-a învățat, i-a fost refuzat acest drept, iar elevul a trebuit „să învețe să învețe”. Această activitate l-a responsabilizat cumva pe copil, orice vârstă ar avea el. L-a pus în postura de a accesa link-uri, de a căuta informații, de a le stoca, de a le procesa și de a reuși să se mențină cel puțin constant în propria activitate de învățare. Totodată, l-a ajutat să-și continue dezvoltarea personală, să valorifice pilonul educației referitor la învățarea pe tot parcursul vieții (long life education). Libertatea de a-și organiza propria învățare i-a atras parcă pe mai mulți, alții însă au pierdut pentru că școala la distanță nu presupune, din păcate, gratuitate! Eforturile au fost făcute, dar nu cu efectul scontat. Câți copilași n-au rămas pe dinafara acestei „onlinizări”?

Totuși, privind lucrurile tranșant, la rece, contextul sanitar actual nu oferă altă soluție, iar noi suntem atât de „săraci” în fața unei asemenea distanțări! Probabil că o digitalizare completă a educației, dar masivă, globală, responsabilă ar fi perspectiva optimă pentru dezvoltarea intelectuală a elevilor!