Despre educaţie

Pedagogii şi filozofii au fost, de-a lungul timpului, animaţi de un adevărat optimism pedagogic, susţinând puterea educaţiei în formarea personalităţii umane. Pornind de la premisa că omul este format din trup şi suflet, reputatul pedagog şi organizator de şcoală, Onisifor Ghibu, în volumul „Despre educaţie”, arată că şcoala, în calitatea ei de institut de educaţie şi instrucţie, trebuie să asigure omului o educaţie completă, care să se îndrepte atât spre trupul cât şi spre sufletul copilului. El acordă educaţiei locul cel mai important în formarea şi dezvoltarea personalităţii omului. Afirmă că în şcoală, deşi educaţia şi instrucţia trebuie să meargă în paralel, totuşi importanţa cea mai mare dintre acestea o are educaţia, sau buna creştere. Omul este o fiinţă religioasă, deschisă transcendentului, graţie sufletului său spiritual şi nemuritor. Acesta este un adevăr, chiar dacă printre oameni există şi atei. Din acest motiv, între educaţia morală, civică şi educaţia religioasă există o legătură indisolubilă.

„Cine dispreţuieşte înţelepciunea şi educaţia, acela este nefericit; iar speranţa lui pentru atingerea scopului final este zadarnică, munca sa este fără rod, faptele lui fără folos.” – Înţelepciunea 3, 11

Pedagogii şi filozofii au fost, de-a lungul timpului, animaţi de un adevărat optimism pedagogic, susţinând puterea educaţiei în formarea personalităţii umane, și implicit a celor şapte ani de acasă. Astfel, J. A. Comenius susţine că din fiecare copil se poate realiza un om adevărat numai cu ajutorul educaţiei: „[…] omul, pentru ca să devină om, trebuie educat.”

Filozoful şi pedagogul englez J. Locke, reprezentant al burgheziei engleze în ascensiune, consideră că nouă zecimi din oamenii cu care ne întâlnim devin aşa cum sunt, datorită exclusiv educaţiei. Această concepţie a fost apoi preluată de toţi pedagogii „epocii luminilor”. Mai mult, marele filozof I. Kant arată că prin educaţie se realizează întreaga perfecţiune de care este capabilă natura umană şi că, în educaţie se află ascuns marele secret al perfecţiunii umane.

În concepţia Sfântului Ioan Hrisostom, „a educa înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare.”

Pornind de la premisa că omul este format din trup şi suflet, reputatul pedagog şi organizator de şcoală Onisifor Ghibu, în volumul „Despre educaţie”, arată că şcoala, în calitatea ei de institut de educaţie şi instrucţie, trebuie să asigure omului o educaţie completă, care să se îndrepte atât spre trupul cât şi spre sufletul copilului. El acordă educaţiei locul cel mai important în formarea şi dezvoltarea personalităţii omului. Afirmă că, în şcoală, deşi educaţia şi instrucţia trebuie să meargă în paralel, totuşi importanţa cea mai mare dintre acestea o are educaţia, sau buna creştere. În viziunea sa, educaţia îl face pe om cinstit şi binecrescut, iar instrucţia îl face învățat. Subliniază în continuare faptul că dacă ar trebuie să se aleagă între un om cinstit şi unul învăţat, alegerea va cădea asupra celui dintâi. De aici rezultă marea şi plina de răspundere sarcină a şcolii, de a se îngriji, mai presus de toate, de buna creştere a tinerimii încredinţate ei şi de a căuta, numai pe lângă aceasta, ca tinerimea să câştige cunoştinţe teoretice. În această ordine de idei, profesorul Ghibu îl citează pe pedagogul german, Christian Thomasius, care afirmă că: „[…]învăţătura lipsită de morală e întocmai ca o sabie în mâna unui năimit”. Continuând ideea, mai spune că „Nebunii învăţaţi sunt cei mai mari nebuni, în vreme ce oamenii binecrescuţi sunt de mare folos atât bisericii, cât şi statului, chiar dacă nu sunt învăţaţi”. Revenind la concepţia pedagogului român, trebuie să remarcăm ideea, deosebit de actuală şi în zilele noastre, cum că: „[…] învăţământul n-are să se facă numai de dragul învăţământului, ci el are să îndeplinească o misiune educativă – el trebuie să fie mai înainte de toate învăţământ educativ, aşadar: toate cunoştinţele, care se inculcă copiilor în şcoală, trebuie să aibă ca scop nobilitatea minţii şi inimii lor şi aducerea spre o înţelegere ideală a lumii acesteia, atât în ce priveşte raportul oamenilor între sine, cât şi raportul cu Dumnezeu şi natura.”

În lucrarea amintită, profesorul Ghibu acordă cea mai mare întindere capitolului care se referă la educaţia morală. Aceasta trebuie să primeze în dezvoltarea sufletului copilului. Şi dacă ne întrebăm de ce, răspunsul ni-l dă tot profesorul Ghibu. El spune că învăţătura de carte, aşa cum a câştigat-o elevul în şcoală, se poate pierde cu timpul, bunele moravuri însă, pe care şi le-a însuşit în fragedă vârstă şi în care sufletul e primitor ca ceara ce se poate modela după plac, rămân pentru întreaga viaţă. Profesorul mai subliniază faptul că educaţia morală se face cu ajutorul tuturor materiilor de învăţământ; paralel cu scopul de a învăţa, trebuie să se dezvolte sentimente morale şi convingeri care să rămână în sufletul elevilor. Dacă prin educaţia intelectuală se cultivă mintea copiilor, înzestrând-o cu cunoştinţe, educaţia morală este cea care cultivă inima acestora.

Omul este o fiinţă religioasă, deschisă transcendentului, graţie sufletului său spiritual şi nemuritor. Acesta este un adevăr, chiar dacă printre oameni există şi atei. Şi-apoi, adevăratele valori morale sunt valorile morale creştine. Copilul trebuie să înveţe să fie convins de aceste adevăruri, iar adultul trebuie să aibă înţelepciunea de a le recunoaşte şi de a le trăi. Este adevărat că valorile creştine includ întotdeaune elementul transcendental, care este, de fapt, şi izvorul lor, dar să nu uităm că acţiunea morală, aici pe Pământ, este înnobilată, capătă strălucire dacă se face în virtutea credinţei în Dumnezeu.

Între educaţia morală, civică şi educaţia religioasă există o legătură indisolubilă. Spre exemplu, în şcoală, şi nu numai, cultivăm la elevi înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea, tăria. Psihologia le numeşte trăsături pozitive de caracter. Teologia le numeşte virtuţi morale. Cu toţii le cultivăm şi le dorim pentru copiii noştri, indiferent că suntem credincioşi sau necredincioşi. Care este diferenţa? Diferenţa constă doar în raportarea acţiunii noastre la transcendent, la Dumnezeu, lucru care însă, întotdeauna va fi realizat de un dascăl credincios. Un alt exemplu: şcoala, familia, biserica, societatea în general, condamnă mândria, invidia, lenea şi luptă împotriva lor prin forme şi mijloace variate.

Psihologia le numeşte trăsături negative de caracter, iar teologia le numeşte păcate capitale. Care este diferența? Vrem să le stârpim pentru că sunt dăunătoare, distrug omul şi pentru că le condamnă Dumnezeu Însuşi.

Respectatul conferenţiar american, Zig Ziglar, referindu-se la educaţia morală şi religioasă a copilului, subliniază importanţa capitală de a-i fi fundamentate acestuia valorile spirituale de la cea mai fragedă vârstă. Această nevoie a copilului nu este atât de vizibilă şi nici la fel de uşor de măsurat ca nevoile fizice sau mentale. Copilului i se spune că la şcoală este educat. Dacă în procesul instructiv-educativ din şcoală este neglijată sau chiar inexistentă preocuparea pentru educarea sa morală şi religioasă, copilul o va socoti, inevitabil, o problemă lipsită de importanţă şi nu va mai fi considerată ca fiind parte a mediului de învăţământ. Aceasta ar fi o lecţie decisivă! Printr-o astfel de neglijare sau chiar omitere, copilul ar învăţa, în mod indirect, că morala, moralitatea şi religia sunt neesenţiale şi, prin urmare, astfel va creşte şi se va forma.

Un proverb chinezesc spune:
„Dacă te gândeşti la ziua care va urma, ia-ţi mâncare.
Dacă te gândeşti la anul care va urma, plantează un copac.
Dacă te gândeşti la secolul care va urma, fă educaţie copiilor.”

Bibliografie:
– Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
– Ghibu, O., Despre educaţie (Ediţie revăzută), Casa Corpului Didactic, Oradea, 1995.
– Pop, Gh., Religia, suport şi sens al existenţei, Editura Dacia, 1996.
– Şchiopu, U., Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
– Ziglar, Z., Putem creşte copii buni într-o lume negativă!, Curtea Veche, Bucureşti, 2000.