Dincolo de timp, generații de cadre didactice

Într-o vreme când modelele sunt pseudomodele, simt nevoia să fac o declarație celor care m-au ghidat.
Am intrat în învățământ în anul 2005, proaspătă absolventă de Litere, la Brașov. Modelul meu, fără doar și poate, a fost (și este în continuare) tata, domnul învățător Viorel Ionescu. De la el am învățat, de mică, cât este de important să respecți elevii, să-i prețuiești și să le accepți ideile. Nu aveam cum să nu devin profesoară, deoarece am crescut în casă sub aripa protectoare a tatălui meu.
Îi scriam de mică planificările. Îmi plăcea mult, scriam de mână caligrafic, respectând liniatura strictă și încercam să înțeleg ce se ascunde în spatele miilor de litere. La început, o făceam în mod automat.

Transcriam după modelele aduse de tata, apoi, crescând, îl întrebam să mă lămurească de ce e așa și primeam întotdeauna răspunsuri care mă mulțumeau. Tata nu a fost niciodată un teoretician, ci un împătimit al practicii, al lucrului dus până la bun sfârșit. Acum, la o anumită vârstă, realizez că cea mai importantă consiliere pedagogică am primit-o în mod afectuos de la tata.

Am urmat, în perioada 1996-2001, Liceul Pedagogic din Târgoviște și veneam adesea la clasă, la rădăcini, pentru a face practica dincolo de practica pedagogică de la școală. Și întotdeauna succesul era garantat, aflam „la firul ierbii” de ce elevii întâmpină greutăți atunci când citesc, ce facem ca să se descurce mai bine, cum lucrăm diferențiat cu elevul apt de performanță, dar și cu cel care dovedește dificultăți la învățare.

Adesea, aveam discuții contradictorii și nu de puține ori am realizat că avea în mod indubitabil dreptate. Pentru că avea cel mai tare aliat, experiența didactică. A predat în toate timpurile, în toate condițiile, tuturor tipurilor de elevi și știe cum să se facă înțeles. Pentru asta nu este nevoie de cursuri de formare, de participare la proiecte europene, de publicarea de lucrări științifice.

Tata este și va rămâne pentru mine modelul învățătorului ideal. Se duc generațiile dumnealui și, odată cu ele, și desăvârșirea didactică. Gândindu-mă la tata, mă gândesc totodată la domnul meu învățător, domnul Țîncu Ion. Domnul meu învățător este acum învățătorul fetiței mele, Sofia Maria. O poveste de o viață, prinsă în experiența didactică. Oameni care au știut cu măiestrie să treacă frumos prin Timp formând generații și generații de oameni.

Predau la școala unde am absolvit acum mulți ani opt clase, la școala mea din sat. Nu am visat la medii academice înalte, am vrut să educ precum ei, modelele mele copiii satului nostru. Dacă și noi plecăm, cine o va mai face?

Trăim vremuri crunte, copiii sunt din ce în ce mai puțini, restrângerile de activitate bat la ușă. Și, cu toate astea, școala românească are nevoie de noi, de perspectiva noastră didactică. Cred cu tărie în viitorul școlii românești, în performanțele ei, refuz să cred că ne îndreptăm spre nicăieri. Am traversat perioade de schimbări majore, ne-am adaptat și am acceptat.

Am început în anul 2012 să scriu carte didactică. Știam că am un cuvânt de spus în această privință. Și, de la primul caiet de vacanță apărut în anul 2012, au urmat alte și alte cărți. Vreau doar să subliniez faptul că, fiind profesor de limba și literatura română într-o școală oarecare de la țară, nu te subclasezi în niciun fel, poți publica cărți și lucrări științifice dacă știi că pregătirea ta științifică și pedagogică este piatră de temelie. Niciodată nimeni și nimic nu te va opri să te afirmi în domeniul tău profesional. Există preconcepția diferenței calitative între școala de oraș și școala de țară. Încă mai există prejudecata că la țară nu se poate face școală. Rezultatele spun altceva în cazul oamenilor care își dau interesul și lucrul acesta poate fi atât de ușor dovedit.

Trăim în era tehnologiei, la un clic distanță vedem rezultatele la Evaluări Naționale, concursuri și olimpiade. Niciodată nu mi-a fost rușine cu rezultatele elevilor mei, dimpotrivă. Ne mândrim cu ei și păstrăm legătura așa cum tata și domnul meu învățător m-a învățat să o fac. Așa cum tanti Uli (doamna învățătoare Manea Ioana) m-a îndrumat să fiu.

Dacă aș putea să cuprind în acest scurt articol câte am învățat de la ei, ce bine ar fi! Dar oricât ar fi de meșteșugite cuvintele mele nu pot traduce recunoștința pe care le-o port! Nu există cuvinte care să exprime cât de mult îi apreciez, câte activități deosebite am făcut împreună de când suntem colegi de cancelarie. E un sentiment de siguranță, de apartenență. Sunt de-a lor și a lor, copil și cadru didactic, învățăcel și dascăl deopotrivă.

Timpul trece în mod nemilos, modelele mele depășesc onorabil vârsta de 60 de ani, lăsând în urmă tușe de aur, generații formate cu grijă. Niciun curs de formare din lume nu mă va învăța atât de multe câte am învățat de la dumnealor, de la temeliile mele.
Tineri, curajoși, cu brațele pline de materiale didactice pentru elevi, puși pe treabă chiar dacă trupurile spun altceva – așa vor rămâne pentru mine tata, domnul învățător și tanti Uli.

Simt nevoia să fac această declarație scrisă și să sper că, peste ani și ani, elevii mei își vor aminti de mine așa cum eu îmi amintesc nostalgic de ei. Dincolo de timp, generații de cadre didactice… leagă ce se ascunde în spatele miilor de litere. La început, o fac în mod automat…