Edictul rezilienței: între sclavia poleită și demnitatea orei 8

Oboseală cronică, oameni buni! Asta simt până în măduvă de fiecare dată când ajung acasă de la școală. Și mă bucur că mai sunt în stare să o simt și pe asta, în puținele momente de relaxare pe care mi le permit când îmi trag sufletul după ce ajung la domiciliu.
După orele în care trebuie să fiu cu mintea limpede indiferent de simțirile umane inerente condițiilor socio-economice actuale, ajung acasă și, culmea, tot de serviciu mă ocup (chiar dacă unii au impresia că să fii profesor înseamnă să stai câteva ore în fața copiilor și atât).

Normal că familia are nevoie de mine, dar mai degrabă de ea mă ocup așa, printre rânduri: gătesc rapid pentru ai mei, apoi mă duc în birou să corectez un rând de lucrări sau fișe de lucru date elevilor (vina mea că i-am obișnuit prost, să le duc a doua zi; dar nu-mi place să le văd dezamăgirea pe fețe dacă cumva nu le-am dat feedbak-ul ăla colorat cu verde sau cu roșu la fiecare greșeală, cu varianta corectă alături), să mai fac niște fișe, să mă uit peste lecțiile pe care trebuie să le predau a doua zi. Stau puțin de vorbă cu soțul, îl întreb de viață pe fiul meu, fug să arunc o tură de haine în mașina de spălat, îmi amintesc că e termenul limită pentru a trimite un material la un simpozion. Ah, am și un workshop pe la ora 20 (așa-mi trebuie, dacă vreau să fiu la curent cu noutățile), apoi trebuie să citesc măcar câteva pagini din cartea pe care și-au ales-o copiii la Clubul de lectură.

Și uite așa, mă arunc în pat după ora 23 și abia aștept să simt perna sub cap. Să nu credeți că vine somnul imediat. Nuuu, fiindcă atunci, când mă afund mai bine în culcușul plăcut, îmi amintesc că trebuie să vorbesc cu colegii despre un transport pe care trebuie să-l organizăm pentru o zi din „Săptămâna verde”, când tot gimnaziul merge într-o acțiune. Sau îmi vine în minte vreo replică a vreunui părinte, replică auzită de vreo colegă, prin care acesta își exprimă nemulțumirea că odrasla lui nu mai vrea la școală fiindcă i-a dat doamna B la muzică și mișcare. Și uite așa reușesc să adorm exact pe la începutul zilei în care trebuie să mă trezesc devreme, ca să pot fi la ora 8 fix în sala de clasă, cu zâmbetul pe buze și debordând de stare de bine, plină de răbdare, ca să-i învăț pe copii ce este expansiunea și contragerea, care sunt notele definitorii ale fabulei sau ce este o bandă desenată.

Când vine sfârșitul de săptămână, zici că l-am prins pe Dumnezeu de picior! O ușurare plăcută pentru inima mea, în principiu. Numai că… acum suntem în perioada olimpiadelor școlare. Ați ghicit! Muncă suplimentară în timpul săptămânii cu elevii care vor să participe, materiale suplimentare de studiu, corecturi suplimentare, plus sâmbetele în care merg la corectat (dacă ai trimis copiii la olimpiadă, ai datoria morală să fii printre profesorii corectori).

Cei care nu activează în învățământ pot crede că îmi rotunjesc binișor venitul prin atâtea activități suplimentare! Deloc, totul e pe bază de voluntariat, că doar se poate, noi suntem trup și suflet pentru copii, nu putem să-i dezamăgim. A, nu mai pun la socoteală corectarea online a lucrărilor de la simulări, că anul acesta am refuzat să particip (o premieră în cazul meu; până acum am participat – tot din „prea mult suflet” și exces de responsabilitate – la aceste corectări fără bani că, deh, am timp destul și în plus, citez o fostă colegă: „Cine te-a pus să te faci profesor de română?!”).

Această micro-istorie a unei zile obișnuite nu este un caz izolat, ci simptomul unei maladii cronice alimentate de la vârful deciziei politice. E o mică parte din cum se desfășoară viața mea de profesoară, la care s-ar putea adăuga atâtea alte lucruri și evenimente cu care cei din sistem sunt familiarizați (de la activități extracurriculare, ședințe de tot felul, telefoane primite la diferite ore de la părinți sau elevi, până la excursii școlare, pip-uri și pregătiri remediale sau suplimentare), dar pe care le luăm ca atare, fie că „intră în fișa postului”, fie că nu. Frumusețea cea mai mare este că, deși am o vechime considerabilă, nu mai am posibilitatea să predau 16 ore, din contră, am primit un „bonus” și predau 20 de ore, semn de mare prețuire pentru munca noastră deloc ușoară din partea celor care ne păstoresc spre bine și prosperitate. Dacă s-ar putea, aș vrea să-mi dea și vreo zece ani în minus la vârstă și la uzura psihică și fizică, dar…

În timp ce în rapoartele oficiale se vorbește despre «optimizarea normei didactice», în realitate vorbim despre o uzură biologică pe care nicio grilă de salarizare nu o mai poate compensa. În timp ce noi ne numărăm orele de somn pe degetele de la o mână, ei își ajustează nodul la cravată și mai emit o ordonanță care să ne „eficientizeze” munca. Pentru ei, suntem doar niște cifre într-un excel prost gestionat, niște executanți care trebuie să livreze „România educată” cu zâmbet larg și frumos afișat la vedere, în ciuda nervilor întinși precum coarda de pian. După ce au transformat profesorul într-un prestator de servicii multifuncțional, bun la toate, domniile lor au impresia că entuziasmul de la catedră funcționează cu aer politic, nu cu respect și recunoașterea importanței muncii la catedră. În timp ce ei dezbat legi prin care să ne „evalueze” performanța de pe fotolii ergonomice, noi ne evaluăm supraviețuirea printre rânduri de teste corectate la lumina oboselii. Ne-au vândut iluzia unei reforme, dar ne-au livrat doar o sclavie poleită cu termeni europeni. Ne-au transformat vocația într-o cursă cu obstacole birocratice, sperând că ne vom pierde suflul pe traseu.

Să primești „bonus” ore în plus când ești deja la limita burnout-ului nu e prețuire, e… sadism administrativ. Este modul lor de a ne spune că uzura noastră fizică și psihică nu valorează nici cât subvenția pentru partid. Ne vor zâmbitori la ora 8, dar ne oferă un statut social călcat în picioare de părinți care au învățat de la televizor că „profesorii au vacanțe mari și muncă puțină”.

Aleșii noștri au reușit performanța rarisimă de a transforma singura resursă regenerabilă a educației — pasiunea profesorului — într-o materie primă de unică folosință. Pentru mine, adevărul este că acești „păstori” ai prosperității ne vor doar decor pentru pozele de început de an școlar. În rest, suntem lăsați să ne consumăm între mașina de spălat și Clubul de lectură, sperând că mâine vom avea puterea să mai explicăm o dată ce e „expansiunea”, în timp ce propria noastră viață se contractă sub presiunea unei ignoranțe guvernamentale crunte.

Simt că ne-au furat timpul, ne-au parazitat pasiunea și ne-au amanetat liniștea. Și totuși, mâine la 8 sunt la clasă. Nu pentru ei. Ci în ciuda lor și pentru a-mi cinsti chemarea de a fi omul de la catedră!