Educarea copilului în familia contemporană

Una din problemele familiei contemporane este educarea copilului. Prin aceasta sintagmă, fiecare părinte înţelege în mod propriu atitudinea de autoritate şi supunere, dependenţa şi autonomia pe care este dispus să o acorde copilului său.
Părinţii urmăresc să „înarmeze” copilul cu acele atitudini şi comportamente care să-i permită să se adapteze la anumite situaţii şi să se încadreze în regulile societăţii, însă mijloacele utilizate în acest scop sunt diferite de la caz la caz, în funcţie de factorii culturali şi sociali, de calităţile personale ale părinţilor.

Astfel, în timp ce unii apelează la puterea de înţelegere a copilului şi la capacitatea acestuia de a învăţa regulile, alţii folosesc mai ales ameninţarea şi pedeapsa. Folosind forţa pentru a impune reguli, umilind copilul când acesta nu se conformează cerinţelor, părinţii îngrădesc libertatea copilului, îl obişnuiesc cu ascultarea, deocamdată de frică, sau, dimpotrivă, formează un răzvrătit care nu se va supune niciunei autorităţi sau reguli.

Cooperarea cu copilul, încurajarea comportamentelor pozitive, modelul de comportamente acceptate social oferit de părinţi şi fermitatea în cerinţe raţionale, adaptate vârstei şi particularităţilor psihice ale copilului îi dezvoltă acestuia responsabilitatea şi stima de sine.

Multe dintre dificultăţile cu care se confruntă şcoala în privinţa anumitor copii, “dificili”, “indisciplinaţi”, “inadaptaţi”, îşi au originea în disfuncţionalităţile mediului familial.
Stresul, alienarea socială şi personală a părinţilor, însoţite, deseori, de comportamente aberante (consum de alcool, abandonarea familiei, violenţa casnică etc.) afectează armonia relaţiilor familiale, mergând până la destrămarea familiei.

Majoritatea copiilor proveniţi din familii disarmonice au carenţe comportamentale şi emoţionale în relaţiile cu colegii, cu profesorii, cu şcoala. Instabilitatea comportamentală şi anxietatea, izolarea de grup şi violenţa în raport cu colegii, dificultăţi în activitatea de învăţare, refuzul de a frecventa şcoala, părăsirea domiciliului şi vagabondajul sunt, în cele mai multe cazuri, generate de deficienţele de educaţie în familie.

Părinţii ştiu că în viaţă multe lucruri “se aranjează” şi că nu întotdeauna munca şi meritul sunt răsplătite, iar dacă îi pretinde copilului cinste şi corectitudine în familie, nu întotdeauna are aceleaşi pretenţii în legătură cu purtarea copilului la şcoală. De multe ori, părintele însuşi va recurge la mijloace necinstite, dacă va avea posibilitatea s-o facă, pentru a-şi “ajuta” copilul să evite o corigenţă sau să promoveze un examen, ori să evite o pedeapsă pe care copilul său o merita.

Echilibrul defensiv la care a ajuns în raport cu realitatea îi orientează acţiunea mai ales spre a nu-i face rău copilului, decât spre a-i face bine, pierzând din vedere efectele pe termen lung asupra personalităţii acestuia.

Unul din cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela de a-l face să se ştie iubit. Există mulţi părinţi care consideră că acest lucru este evident şi că el va fi înţeles într-un fel sau altul de către copil, însă lucrurile nu stau întotdeauna astfel. Există, de asemenea, şi părinţi care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure: “incapabil”, “neîndemânatic”, care-i vor afecta pe copii tot restul vieţii, transformându-i în adulţi convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abilitate. De aceea, părintele trebuie să evite atitudinile negative faţă de copil, întărirea pozitivă fiind foarte utilă pentru moralul copilului.

Pentru a-i oferi încredere în sine, este nevoie să i se dezvolte anumite abilităţi: să întrebuinţeze anumite unelte, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă, toate aceste lucruri îl vor ajuta să se simtă mai independent. Dacă părintele îl va aproba şi încuraja în ceea ce întreprinde, copilul îşi va demonstra sie însuşi că poate şi, mai târziu, ca adult va fi sigur pe sine şi va şti ce are de făcut.

Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla mai repede şi mai uşor motivele pentru care ceva este în neregulă cu aceştia, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai uşor să ia măsuri.

Cea mai bună cale de a-i educa pe copii din punct de vedere moral este modul în care trăiesc părinţii. Copiii observă comportamentul acestora, iar exemplul este mult mai puternic decât puterea cuvintelor. Uneori, părinţii trebuie să aibă răbdare şi să le ofere copiilor şansa de a învăţa din greşeli. Cele mai eficiente “lecţii” sunt cele pe care fiecare şi le însuşeşte din propria experienţă. Părinţii trebuie să asigure doar mediul cel mai prielnic pentru dezvoltarea copiilor. Dacă părinţii transmit copiilor încrederea pe care o au în ceea ce pot realiza singuri, atunci ei vor fi nişte susţinători valoroşi, ajutându-i pe copii să rezolve problema, poate nu foarte rapid, dar vor înfrunta realitatea aşa cum se cuvine.

În educaţia copiilor, părinţii trebuie să ofere acestora, în fiecare zi, atenţie, aprobare, acceptare şi afecţiune. Dacă le vor observa doar erorile de comportament, îi vor învăţa să le atragă atenţia doar prin greşeli. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în seama este cel al “greşelilor”, atunci vor învăţa să se comporte inadecvat. Orice conduită care atrage atenţia, prin răspunsuri pozitive ori negative, se va repeta.

Este evident că cea mai bună modalitate de a îndruma copilul spre comportamente „pozitive” este aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care copilul face ceea ce părintele îşi doreşte pentru el.

Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt buni, de aceea trebuie acordată atenţie atitudinii lor pozitive. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să ştie că părinţii îi iubesc, chiar şi atunci când nu le aprobă comportamentul. Când copilul greşeşte, părintele trebuie să fie atent şi să dezaprobe comportamentul şi nu persoana.
Aprobarea trebuie oferită zilnic, au nevoie să audă complimentele părinţilor şi să-i acceptăm aşa cum sunt.

Afecţiunea este lucrul care îi face să ştie cât de importanţi sunt pentru părinţii lor. Cuvintele sunt importante, dar îmbrăţişările sunt mult mai potrivite. Atingerea fizica a unui copil, pentru a-i transmite afecţiune, construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat.