Emoții online

Cu siguranţă, colegi profesori, elevi şi părinţi au experimentat, timp de aproape patru luni, o gamă largă de stări şi emoţii, provocate de acest virus nou, care ne-a oprit din agitaţia zilnică. Ne-a oprit de tot şi dintr-odată, aşa încât ne-au trebuit nouă tuturor zile, chiar săptămâni întregi să ne reinventăm, să ne acomodăm noului context.
Articolul își propune să evidențieze, pe de o parte, impactul afectiv al procesului instructiv-educativ asupra elevilor, în contextul actual și, pe de altă parte, importanța exersării și dezvoltării inteligenței emoționale, pe lângă cea cognitivă.

La început, timp de vreo două săptămâni, am fost fericiţi că stăm acasă (în special, copiii). După aceea, statul acasă a început să aibă din ce în ce mai multe reguli, să fie cu teme şi lecţii online, chiar şi la nivel naţional (Teleşcoala) și mai apoi, judeţean (Şcoala de acasă). Ne-am dat seama că gluma se îngroaşă, mai ales în cazul elevilor de clasele a VIII-a și a XII-a, care urmează să susţină examenele naţionale. În paralel cu activităţile concrete şi cu haosul din spatele acestora (Dăm sau nu dăm teme online? Este sau nu este legal? Predăm sau nu predăm conţinuturi noi? Punem sau nu punem note? Mai susţinem sau nu Evaluarea naţională şi Bacalaureatul?), lupta pe plan psihologic a fost intensă: un virus nou a apărut încă nu se ştie de unde, s–a propagat cu repeziciune, a secerat masiv în rândul celor care sufereau de mai multe afecţiuni şi pândea (pândeşte încă) să facă noi victime. Mai mult, nimeni nu a găsit arma potrivită să lupte împotriva lui. Ştiinţa, revoluţionară, de altfel, este neputincioasă în a găsi soluţii eficiente. Principala măsură şi principala dificultate pentru un om cu o viaţă socială activă a fost să păstreze distanţa („Salvează-ţi viaţa, păstrează distanţa! Fii responsabil”). Cum să-i explici unui copil, învăţat să iasă şi să se joace zilnic în parc, cu prietenii, că e mai bine să „stai acasă”, că, dacă „faci (acest) bine, te faci bine”?

Conștientizarea acestei situații „altfel”, schimbările, lipsa comunicării față în față au determinat apariția primelor regrete, în rândul absolvenților din acest an școlar. De exemplu: „[…] tot astăzi am aflat că noi, cei din clasa a 12-a, ne vom întoarce la liceu pentru câteva zile de pregătire… Nimic nu va fi la fel cu mască și mănuși, împiedicați să mai vedem zâmbetul celor din jur, cu distanța între noi obligatorie, doar câte 10 elevi într-o sală de curs, niciodată toți 26 în aceeași clasă, cum eram cândva. […] Acest Covid19 mi-a răpit poate cel mai magic moment din adolescență, dar datorită lui sunt sigură că în ziua în care voi ajunge iar într-un colectiv, probabil la facultate, voi fi altfel…”  mesaj citat și distribuit de C. A., clasa a XII-a, pe o rețea socială.

Și pentru că suntem „prietene”, și pentru că are în lista de prieteni mulți colegi de clasă și de generație, am simțit nevoia să-i răspund la plural, punctând câteva aspecte esențiale: „De acum, pentru că zâmbetul nu se mai vede, vom învăța să zâmbim de două ori mai mult, cu privirea! Și poate da, vom învăța să apreciem de două ori mai mult oamenii! Dacă erați la școală, cu siguranță… (ghiciți voi ce vreau să spun mai departe)! E bine că AM ÎNVĂȚAT CEVA din lecția asta! Și vreau să cred că TOȚI! În rest, de noi depinde totul: Omul sfințește locul!”

E(ra) important ca ei, absolvenții, să vadă partea plină a paharului, dar și să învețe să aprecieze clipele, momentele frumoase pe care le oferă viața. Eleva a răspuns resemnată: „Așa e…” Dacă ar fi fost la școală, entuziasmul i-ar fi fost invers proporțional cu dorința de a termina și de a se termina această etapă din viața ei.

De-a lungul întregii perioade, ghidați de imboldul afirmării, pe măsura libertății dobândite în 1989, foarte mulți oameni și-au exprimat opiniile… Puncte de vedere contradictorii, voci de specialiști sau de aproape-specialiști, voci mai tolerante sau mai vehemente, cu aere de optimism sau de fatalitate, în funcție de propria perspectivă asupra vieții, au dat contur societății pe scena căreia performăm. Unii, probabil nemulțumiți de parcursul profesional, impulsivi din fire, se întrebau de ce nu s-or fi făcut profesori, că oricum… „Da, e un punct de vedere!”, ar fi zis Moromete. „Trist”, aș adăuga eu. Alții, în postura de părinți și de „profesori de schimb” pentru o vreme (nu știau că până la final de an școlar), cuprinși fiind, între starea de urgență și starea de alertă, de o stare de nervi, de disperare și de neputință (multiplicate în raport cu numărul de copii din familie), ar fi fost în stare să redeschidă ei școlile. Cadrele didactice, luate și ele prin surprindere, și-au mărturisit inițial lipsa de abilități în utilizarea exclusivă a mijloacelor digitale, dar apoi au dat dovadă de voință și determinare, au participat la cursuri „în online”, la webinare peste webinare, au testat platforme, au recuperat în cele din urmă „decalajul din sistem” și s-au adaptat, pentru unii nesperat de bine, situației.

Pentru mine, a fost foarte interesant să urmăresc fenomenul „școala acasă” din dublă perspectivă: de profesor și de părinte. Asistând, din camera alăturată, la prima lecție online de comunicare în limba română (CLR) a fetiței mele, am rămas profund mirată să constat că răspunsul ei la salutul de bun venit al doamnei învățătoare a fost mai mult mimat. Familiaritatea camerei pline de jucării, de plușuri de toate culorile, formele și mărimile nu a putut atenua impactul psihologic al noului context; copilul meu a rămas mut, la propriu, în fața imaginii dintr-un laptop (!!!) a celei mai blânde și mai calde ființe pe care am cunoscut-o vreodată, a doamnei învățătoare.

Apoi, reacțiile, nemulțumirile elevei din fiică-mea, uneori nejustificate, dar accentuate în această perioadă – la noi, procrastinarea (comportamentul de amânare, de întârziere în rezolvarea sarcinilor) a precedat coronavirusul –, („Maaaamiiii, iar teeemee? De ce nu mergem la școală? Nu mai vreau să scriiiu!”) m-au ajutat să-mi reglez activitatea cu propriii elevi, adolescenți, dar copii și ei. În cadrul experiențelor digitale, mi-am propus să discut cu elevii mei nu doar despre opere sau concepte literare, ci și despre modul în care au perceput ei realitatea, despre ce au simțit inițial și care a fost impactul ulterior al interacțiunilor online. (Ne-au reușit astfel și textele argumentative, cu logos, ethos, dar și mult pathos). Anunțând pe grupurile cu elevii prima lecție online, unii mi-au mărturisit în avans imposibilitatea de a-și gestiona trăirile: „Bună ziua, doamna dirigintă. Am văzut mesajul de pe grup. Problema este că am mari emoții” (R. O., clasa a IX-a). M-am gândit: Oare ce curs mi-a scăpat la Facultatea de Litere? Cum aș putea gestiona situații de tipul acesta?

Cu certitudine, nu era un caz singular. În toată lumea există elevi care se zbat în sistemul de învățământ. Profesorii se pricep foarte bine să planifice activitățile de învățare, dar când intervin probleme de comportament simt că nu aceasta este profesia pentru care s-au pregătit. Aspectele sociale influențează demersul didactic, dar și performanțele școlare. Activitatea digitalizată poate crea bariere de sârmă ghimpată. Rolul nostru este să le depășim, în ciuda oricăror influențe externe, pentru că, în fața noastră nu sunt doar niște cifre care pot să ia sau să nu ia examenul de Evaluare Națională / de Bacalaureat sau care dau numărul îmbolnăvirilor de Covid (cum am fost obișnuiți în ultima vreme), ci sunt niște suflete. O societate nu este alcătuită din numere!

În cazul lui R., nu am avut o soluție miraculoasă, dar am apelat la o idee simplă: i-am reamintit elevului de mediul confortabil în care se află, l-am încurajat și i-am acceptat participarea la lecție numai cu suport audio. Multe dintre camerele video închise ar putea fi interpretate și prin prisma emotivității crescute a elevilor. Treptat, prin exercițiu și obișnuință, temerile au început să dispară, umerii tuturor s-au (mai) relaxat.

Dialogurile deschise cu elevi mi-au întărit convingerea că inteligența emoțională (EQ) și, mai nou, inteligența digitală (DQ) sunt la fel de importante ca inteligența cognitivă (IQ), că, deși formau un colectiv în sala de clasă și interacționau foarte bine și fără inhibiții, de acasă, în mod paradoxal, a crescut teama de a nu face față tuturor privirilor îndreptate asupra lor (în clasă, puteai trece uneori neobservat, te puteai ascunde într-o preocupare minoră, evitând răspunsurile la lecție). În plus, zona de tranziție dintre familie și școală a fost anulată. Școala s-a mutat, la propriu, acasă, în dormitor sau în sufragerie, ne-a invadat mediul, iar elevii au fost prinși descoperiți de către un musafir nepoftit. Școala tradițională, prăfuită, învechită a devenit peste noapte prea modernă, atât de modernă, încât ne-a fost și ne este greu să o „ducem” în varianta actuală. Internetul, acest prieten-dușman al nostru și telefoanele mobile interzis-permise au devenit instrumente zilnice în activitatea didactică (și nu numai).

Va reuși tehnologia să înlocuiască dascălii și predarea clasică? (Niciodată nu mi-a plăcut cuvântul „dascăl” ca echivalent pentru „cadru didactic”, dar izul său arhaic, amintind de timpuri imemoriale, contrastează foarte bine cu digitalizarea învățământului și anglicizarea limbajului). Indiferent de gradul de modernizare a școlii, indiferent de contextele pandemice care s-ar mai putea ivi, dar în ton cu moda lingvistică actuală, îmi permit să afirm convingător și demn: Computers are not magic. Teachers are!

Bibliografie
Goleman, Daniel, 1998, Working with emotional intelligence, Ed. Bantam Books.
Preda, Marin, 1970, Moromeții, vol. I, Ed. Minerva, București.
https://issuu.com/dragossima/docs/aristotel_-_retorica
http://www.dqproject.org/
https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/ce-este-inteligen-a-digitala
https://www.academia.edu/39966010/Daniel_Goleman_Inteligenta_emotionala_e-book
https://www.azquotes.com/quote/640665