Este omul măsura tuturor lucrurilor? O lecție de morală marca Star Trek

Dezvoltarea tehnologiei și apariția unor artefacte cu performanțe deosebite, unele care depășesc performanțele oamenilor, ne fac să ne întrebăm cum ar trebui să arate lumea morală de mâine și care ar trebui să fie legile morale care să guverneze această lume? Articolul de mai jos încearcă să depășească blocajul de comunicare ce s-a instalat între cei care sunt azi pro-tehnologie și cei care sunt împotriva ei, printr-o analiză a argumentelor ce apar într-un episod din bine-cunoscutul serial de televiziune, Star Trek. Episodul se numește „Măsura omului„ și oferă o lecție de morală care cred că ar trebui luată în considerare atunci când gândim proiectul moral al lumii de mâine, o lecție despre o lume incluzivă, care ne poate satisface pe toți de o manieră mai mult decât utilitaristă.

În acest articol am ales să analizez un episod din faimosul serial de televiziune Star Trek The Next Generation – The Measure Of A Man. Motivul pentru care am ales acest episod este legat de titlul pe care îl are acest episod, respectiv – măsura omului, și care m-a trimis automat la celebrul aforism al lui Protagoras – Omul este măsura tuturor lucrurilor, care, deși originar semnifică incapacitatea omului de a accede la absolut, de a-l cunoaște pe Dumnezeu, capătă, în contextul actual, noi semnificații. Mai precis, în filmul nostru, semnifică, pe de-o parte, puterea pe care o are omul de a dispune de lucrurile din jurul lui, iar pe de altă parte, responsabilitatea pe care o are, sau ar trebui să o aibă omul atunci când evaluează moral lucrurile.

Așa cum știm, acțiunea se desfășoară în viitor (undeva în sec.24), la bordul unei nave stelare – Enterprise și are ca intrigă drepturile ofițerului DATA (un android unic în cadrul Federatiei, prin capacitatea sa de procesare), pe care un om de știință dorește să-l demonteze pentru a produce mai multe clone/replici ale lui, replici cu care să „doteze„ fiecare navă a federației.

Din perspectivă gnoseologică, beneficiul pe care l-ar putea furniza un astfel de android ar fi semnificativ pentru fiecare navă și pentru federație, per ansamblu. Dificultatea apare însă atunci când ofițerul Data, analizând competențele cercetătorului de a duce la bun sfârșit acest proiect și evaluând riscurile ca la re-asamblare să piardă foarte multe dintre cunoștiințele și chiar abilitățile pe care creatorul său a reușit să le implementeze la nivelul „organismului„ său, refuză dezasamblarea. Acest lucru conduce la o dispută, de natură juridică și morală, privind statutul androidului în cadrul echipei de pe navă și drepturile pe care le are acesta în virtutea acestui statut, dar mai ales privind natura sa și capacitatea sa de a dispune de anumite drepturi.

În această dispută, se vor înfrunta căpitanul Jean-Luc Picard, care va susține dreptul de autodeterminare al lui Data și comandantul William Riker care va trebui să argumenteze în numele omului de știință. Cele două poziții vor viza, pe de-o parte, faptul ca Data este o mașină, construită de om (fapt care este dovedit simplu prin oprirea comutatorului de alimentare cu energie) și, pe de altă parte, sensibilitatea lui Data, care face din el mai degrabă o mașină cu… față umană (căpitanul Pikard raportând comportamentul lui Data, prin analogie, la personalitatea umană, pentru a acoperi criteriile pe care Maddox le precizează ca fiind exclusiv umane: inteligența, conștiința de sine, conștiința).

E drept că, dacă în ce privește inteligența și conștiința de sine argumentele sunt indubitabile, pentru conștiință lucrurile nu sunt atât de clare nici măcar pentru om, ceea ce face tot mai greu de susținut de ce omul ar fi îndreptățit să dispună de toate lucrurile din jurul lui în virtutea unui fapt care nu poate fi dovedit, acela că avem conștiință.

Să admitem însă că Data este într-adevăr o mașină. Ce anume ne îndreptățește pe noi să dispunem cu lejeritate de mașini, așa cum un copil ar dispune de jucăriile cumpărate de părinți? Până la urmă, nu ne apucăm să demontăm lucrurile din casă doar pentru că sunt proprietatea noastră. Măcar că facem asta din rațiuni economice, care ne împiedică să stricăm niște lucruri pe care nu am putea să le mai reparăm. Nici măcar argumentul că am dori să învățăm mai mult nu este întemeiat, pentru că, dacă în copilărie ne este îngăduit să demontăm lucruri asta se întâmplă nu pentru că scopul scuză mijloacele (adică scopul de a învăța scuză mijloacele prin care facem asta) ci pentru că lucrurile demontate sunt doar jucarii, adică obiecte al căror unic scop este să susțină învățarea. Ăsta e scopul tuturor jucăriilor, rațiunea lor de a exista, de a se lăsa demontate. Întorcându-ne însă la commander Data, suntem noi într-o copilărie a moralității și Data o jucărie de care putem dispune după bunul plac doar pentru a învăța?

Să urmărim acum argumentul căpitanului Pikard. Data este, potrivit comandantului său, un bun coleg, extrem de inteligent și cu o mare sensibilitate. Căci ce altceva ar fi faptul că păstrează amintiri care îi trezesc nostalgia persoanei iubite, sau a momentelor în care i s-au recunoscut meritele (medaliile cucerite pe parcursul carierei) sau a prieteniei pe care i-o poartă cineva (cartea oferită în dar de către comandant).

Dar, deși argumentul sensibilității pare să fie unul destul de puternic, trebuie să recunoaștem că lucrurile nu stau chiar așa. Aparent, sensibilitatea ar declanșa în noi acea teorie a minții care ne-ar conecta instant cu cel din fața noastră și ne-ar oferi oportunitatea de a simți ceea ce simte el. Dar, trecând peste faptul că Theory of mind nu are o demonstrație empirică suficientă, este oare sensibilitatea temeiul care ne-ar împiedica să îl reproducem pe Data? Până la urmă, exista o multitudine de specii care au sensibilitate și pe care nimic nu ne impiedică sa le folosim pe post de cobai sau să le distrugem indirect prin intervenții abuzive asupra habitatului lor. Sensibilitatea lor nu ne-a împiedicat niciodată să facem asta…și, dacă e să fim chiar cinici, nici măcar sensibilitatea noastră nu ne-a impiedicat să facem rele. Prin urmare, avem nevoie de un argument mai puternic, unul care să se impună cu forța unui imperativ categoric. Și, cred că acest argument este legat de unicitatea creației. Data, asemenea omului, nu este o mașină de masă, este, asemenea omului, un unicat. Iar, principiul moral care pare inspirat dintr-un principiu necesar al existenței este cel care ne împiedică să distrugem arhetipurile.

Povestea este relevantă din perspectiva etică, mai ales pentru un context cum este cel pe care-l traversăm, bazat pe o evoluție fulminantă a inteligenței artificiale. Întrebarea care se pune este dacă vom avea înțelepciunea de a aborda aceasta tehnologie care are șanse să semene foarte mult sau în foarte multe privințe cu omul, de o maniera echitabilă?

Și, dacă ne întrebam: cum ar trebui sa arate o lume morala într-un viitor în care tehnologia va deveni tot mai mult parte din viața noastră și care ar trebui să fie legile morale care să guverneze aceasta lume, atunci probabil că un scenariu asemănător celui propus de John Rawls – vălul invizibil, care să ascundă statutul pe care fiecare dintre noi l-am avea în această lume, ar constitui bune premise în acest sens. Iar dacă tehnologia în sine va putea contribui la un rezultat care să ne satisfacă pe toți, într-o minunată manieră utilitariană, atunci cred că putem fi optimiști. Și am aici în vedere reacția androidului Data care, în ciuda procesului la care a fost supus, este dispus să-l sprijine pe cercetător în demersul său de a avansa în domeniul științei, atunci când datele pe care le va avea vor oferi o siguranță mai mare pentru un experiment de o asemenea anvergură.