Evaluarea randamentului școlar

Odată cu dezvoltarea științei examinării și aprecierii randamentului școlar, a intrat în vocabularul pedagogic o serie de termeni și noțiuni specifice. Astfel, conceptul de docimologie a fost creat și pus în circulație de Henri Pieron în anul 1929, plecând de la cuvintele grecești relative la examene și examinator: dokime şi dokimanzia – probă, dokimantikos – apt pentru a examina. Deoarece probele orale, scrise sau practice, reprezintă mijlocul principal prin care se verifică randamentul școlar  sau nivelul de pregătire al unei persoane supuse examinării, înseamnă că docimologia este știința examenelor în general.

Pe lângă termenii menţionaţi, în acest domeniu se folosesc şi alte noţiuni referitoare la:

• obiectul supus examinarii şi evaluării: progresul şcolar şi performanţele şcolare ;
• modalităţile de cunoaştere şi analiza a progresului şcolar sau a rezultatelor: examinare, verificare, control, ascultare.
• activitatea de emitere a unei judecăți de valoare asupra progresului şcolar: apreciere, evaluare, măsurare, notare, estimare.

Astfel, aprecierea este strâns legată de  măsurarea şi notarea progresului şcolar.  A măsura randamentul şcolar  înseamnă a transpune în cifre sau calificative judecăţile de valoare la care ajunge profesorul în urma analizei efectuate  potrivit unor criterii de evaluare adecvate. Aprecierea se bazează pe datele măsurării, însă nu se reduce la acestea; se reformulează o serie mai largă de judecăţi de valoare asupra progresului şcolar şi personalităţii elevului, care nu sunt exprimate numai cantitativ, ci şi prin considerații calitative.

Conceptul de notare este expresia  pedagogică pentru actul de evaluare, rezultatul acestuia concretizându-se în nota şcolară.

Evaluarea şcolară reprezintă un mijloc de comunicare a rezultatelor obţinute de elev în munca de învăţare. Aprecierea învăţătorului sau a profesorului, exprimată în cuvinte sau în indici numerici, constituie un mod specific de comunicare, un “mesaj” pe care elevul îl recepţionează şi în funcţie de semnificaţia lui îţi reglează activitatea. Elevul, la rândul său, exprimă un nou mesaj, format de cele mai multe ori din reacţii emoţionale, atitudini, gesturi. Acest mesaj, înteles corect de educator, îi poate fi de mare folos pentru explicarea multor aspecte din activitatea şi conduita elevului. Evaluarea şcolară este un feedback, atât pentru elev, cât şi pentru profesor.

Una din dificultăţile actului pedagogic al aprecierii şi notării provine din faptul că aprecierea exprimată prin notă trebuie să combine mai multe criterii care au în vedere răspunsul dat de elevi: conţinutul răspunsului, modul de prezentare, stilul, planul, originalitatea, precizia informaţiei etc. Iniţial, dificultatea este mare pentru profesor, care trebuie să codeze şi cu atât mai dificilă este această operaţie  pentru elev, care realizează decodarea. Atâta vreme cât criteriile de apreciere şi notare rămân exterioare copilului, nota în sine nu-i spune mare lucru; ea rămâne un semn fără acoperire. Copilul urmează să descifreze treptat semnificaţia notei. Reuşita actului decodării depinde de măsura în care elevul cunoaşte criteriile de evaluare şi notare (exemplul criteriilor de notare introduse nu demult). Evident, sistemul de apreciere a cunoştinţelor este iniţial exterior elevului, ceea ce în schema ar părea ca două cercuri disjuncte. Este necesar ca ele să se suprapună.

Se apreciază că elevul care ştie să se autoaprecieze şi autonoteze va avea în medie rezultate mai bune decât în caz contrar. Astfel, în învăţare nu contează exerciţiile, repetiţia ca atare, ci exerciţiul al cărui rezultat este cunoscut. Cunoaşterea rezultatului unei acţiuni sau a unei încercări succesive prezintă o dublă funcţie: una de informare şi alta de motivare.

Reacţiile emoţionale ale elevului  faţă de aprecieri şi nota, au, prin conţinutul lor, un important rol informativ pentru învăţător şi profesor. Ele pot face cunoscute aspiraţiile elevului, acceptarea sau respingerea aprecierii făcute, informaţii pedagogice  şi psihologice. De asemenea, aceste reacţii,  pot fi un indicator al greşelilor educative, un factor ce influenţează atitudinea elevului faţă de învăţătură, colectiv, profesori, şcoală, societate.

Evaluarea se efectuează în raport cu anumite norme. În scopul evaluării performanţelor elevilor în raport cu norma, se folosesc teste clasice de cunoştinţe sau teste de inteligenţă. Rezultatul obţinut la astfel de teste este folosit într-o distribuţie statistică, performanţa elevului fiind apreciată în raport cu cea a grupului, colectivului. Rezultatul este relativ, deoarece este suficient ca grupul să-şi modifice componenţa şi rezultatul capătă o altă configuraţie. Chiar şi o simplă diferenţă de vârstă poate modifica rezultatul. Astfel de teste sunt folosite pentru a evalua performanţele pe un anumit capitol sau toată materia parcursă într-un an.

Este important să reţinem diferenţa dintre testele normative şi cele axate pe obiective. În timp ce primele au drept scop să pună în evidenţă o performanţă, un proces de învăţare în raport cu performanţele unui grup (clasă, şcoală, populaţie şcolară de aceeaşi vârstă) distribuţia acestor performanţe constituind norma, testele centrate pe obiective au şi ele o normă care este constituită de ansamblul sau subansamblul componentelor unui proces de învăţare.

Evaluarea școlară se efectuează în raport cu obiectivele instrucţionale propuse a fi atinse. Identificarea şi determinarea obiectivelor este un pas important în organizarea instruirii. Evaluarea în raport cu obiectivele permite:

• să se descopere momentul în care elevul şi-a înşusit un obiectiv şi este gata să treacă la următorul;
• să se depisteze şi să se diagnosticheze eşecul în învăţare şi ajutorarea elevului în scopul recuperării cunoştinţelor capacităţilor ce nu au fost însuşite;
• să se descopere obiectivele la care cei mai mulţi elevi nu obţin performanţe satisfăcătoare în scopul revizuirii şi dozării materiei şi perfecţionării metodologiei şi tehnologiei didactice;
• să se stabilească măsura în care o capacitate umană s-a format ca rezultat al instruirii.

Evaluarea este procesul de colectare sistematică orientată de obiectivele definite, a datelor specifice privind evoluţia  şi/sau performanţa evidenţiate în situaţia de evaluare , de interpretare contextuală a acestor date şi de elaborare a unei judecăţi de valoare cu caracter integrator care poate fi folosită în diverse moduri, specificate însă în momentul stabilirii scopului procesului de evaluare.

Pentru aceasta se folosesc testele raportate la obiective, care sunt teste formative  şi care măsoară direct performanţele umane descrise în obiectivele instrucţionale. Rolul lor este de a nu clasifica membrii  unui grup şcolar, ci de a informa pe fiecare elev în parte, precum şi pe profesor (învăţător), asupra progresului propriu. Principala raţiune a unui asemenea test constă în faptul că învăţarea, chiar atunci când se realizează într-o clasă tradiţională, reprezintă un proces individual.

Evaluarea progresului şcolar întruneşte funcţii variate. Acestea se determină după criterii psihologige, pedagogice, docimologice şi sociologice, care arată cât de variate şi multiple sunt efectele acţiunii de evaluare a progresului şcolar pe planul vieţii şi activităţii elevului şi al personalului didactic, pe planul familiei, precum şi al societăţii în general.

Analiza şi sinteza opiniilor cu privire la funcţiile evaluării progresului şcolar în raport cu criteriile de mai sus ne conduc la: funcţia de control, de clasificare şi selecţie, educativă şi socială.La acestea mai adăugăm şi funcţia didactică. Sau mai nou, în cadrul noilor valenţe:

• funcţia diagnostică care indentifică nivelului performanţei, a punctelor tari, slabe, pe domenii ale performanţei şi are ca instrumente de evaluare teste psihologice, de inteligenţa, de cunoştinţe sau de randament.
• funcţia prognostică ce estimează domeniile sau zonele cu performanţe viitoare maximale ale educabililor prin teste de aptitudini, de capacităţi sau abilităţi specifice;
• funcţia de selecţie ce clasifică candidaţii în ordinea descrescătoare a nivelului de performanţă atins, într-o situaţie de examen sau concurs, ideală fiind utilizarea de teste standardizate de tip normativ. Funcţia este activată şi de către anumite componente ale examenelor naţionale.
• funcţia de certificare care recunoaşte statutul dobândit de către candidat în urma susţinerii unui examen sau a unei evaluări cu caracter normativ;
• funcţia motivaţională care activează şi stimulează autocunoaşterea, autoaprecierea, valenţele metacognitive în raport cu obiectivele procesului educaţional stabilite la început sau în funcţie de obiectivele de evaluare comunicate anterior şi folosind feedback-ul structurat din partea profesorului-evaluator informal (oral) sau formal (rapoarte, comentarii).

În realizarea actului de evaluare, măsurarea şi aprecierea constatărilor sunt corelate, prezentându-se ca etape succesive ale unui proces unitar. Astfel, se fac aprecieri la progresul elevilor, la rezultatele obţinute de aceştia la diferite obiecte, la rezultatele unui elev în comparaţie cu ceilalţi, la progresele înregistrate în raport cu propriile posibilităţi sau rezultate aşteptate etc.

Corelat cu sistemele de apreciere a rezultatelor în funcţie de termenul raportat, putem distinge două modele de notare: de grup şi individualizat.

Modelul notării raportate la grup se caracterizează prin aprecierea fiecărui elev în raport cu ceilalţi şi cu nivelul asteptat. Modelul prezintă două variate: unul în care criteriul de referinţă îl constituie o normă dinainte stabilită, care exprimă fie nivelul mediu fie cel minim al rezultatelor şi modelul în care criteriul este constituit din nivelul rezultatelor obţinute de grupul din care face parte elevul. Modelul notării în grup presupune şi operaţia de clasificare a elevilor pe baza rezultatelor obţinute, prin procentaj, indicând procentul acelor elevi care au obţinut note mari sau prin plasarea în ordine descrescatoare a mediilor obţinute.

Modelul de notare individualizată este propriu strategiilor didactice care-şi propun să realizeze un program de instruire diferenţiată. Criteriul de evaluare îl constituie posibilităţile elevului şi nu o normă unică. Fiecăruia i se cere să realizeze ceea ce consideră că poate obţine, iar rezultatele sunt apreciate în funcţie de o normă individualizată.

Notarea, ca şi examenul sau concursul, este supusă unei analize riguroase căutându-se diferite modalităţi de notare(indici numerici sau calificative). Observaţiile critice vizează şi efecte psihologice nedorite, uneori „traumatizante”, pe care notarea le produce asupra elevilor, suprasolicitarea intelectuală şi educarea elevilor într-un spirit de concurenţa conflictuală. Se susţine, cu o oarecare neîndreptăţire că notele devin un indicator al locului pe care-l ocupă elevul în colectivul clasei, ceea ce influenţează negativ eforturile sale de îmbunătăţire a rezultatelor.

Studii docimologice pun în evidenţă faptul că aprecierea rezultatelor şcolare se face totdeauna în funcţie de condiţiile de învăţare, dificultatea sarcinii propuse, dar şi de factorii personali (profesor sau elevi) astfel apare variaţia interindividuală şi intraindividuală.

Unele împrejurări legate de activitatea profesorului  conduc la erori de apreciere, cu toată dorinţa acestuia de a asigura obiectivitatea aprecierii. Efectul „halo” e analizat şi formulat de Thorndike. Pentru înlăturarea acestuia se recurge  la examene externe (profesori care nu-i cunosc pe elevi) sau la eliminarea posibilităţilor de identificare a elevilor cărora le aparţin unele lucrări. Prin aplicarea unui test şi prin colectarea acestora de către alte persoane decât profesorul clasei, înlătură efectul „halo”şi dă posibilitatea profesorilor să le compare cu  propriile  aprecieri.  Asemănător efectului „halo” există şi „efectul Pygmalion”, situaţie în care rezultatele obţinute de elev sunt puternic influenţate de opinia pe care un evalator şi-a format-o faţă de capacităţile acestuia. Convingerea, că un elev nu poate satisface cerinţele şcolare îl duce pe acesta la eşec.

Fiecare profesor are propriile criterii de apreciere sau mod de aplicare a acestora. Unii sunt mai exigenţi, gata să sancţioneze orice eşec, alţii sunt generoşi. Sunt şi profesori care preferă nota de mijloc pentru încurajare, iar alţii o folosesc pentru constrângere. În cadrul grupului, în mod obişnuit profesorii au tendiţa să opereze cu elevi buni, slabi, de nivel mediu etc, acestă reprezentând efectul de contrast sau de ordine. Eroarea logică constă în devierile de la aprecierile obiective ale rezultatelor şcolare, provocate de diverse consideraţii, ajungând chiar la substituirea adevăratelor obiective ale evaluarii. Materia de studiu, cu particularităţile pe care le prezintă la diverse obiecte de învăţământ, se pretează în mod ideal la o evaluare exactă.

Experienta didactică şi cercetarile docimologice arată că lucrarile scrise la matematică, fizică , chimie, pot fi apreciate mult mai exact decât cele de filosofie, literatură, istorie şi mai ales cele de compunere.Capacitatea elevului examinat de a percepe întrebări şi de a formula răspunsuri poate fi sensibil influenţată de dispoziţii de moment, de starea de emotivitate, de oboseală.De asemenea subiectul examinat poate fi un tip senzorial-intuitiv sau raţional, poate gândi rapid sau mai încet; reuşita lui depinde de măsură în care natura şi forma examenului sunt potrivite particularităţilor sale. Evident că soluţia la aceste situaţii nu constă în crearea unor condiţii de examen diferite,ci într-un evantai de posibilităţi oferite tuturor în conformitate cu principalele grupe de trăsături.

Capacitatea educatorului de a cunoaşte elevul şi de se situa pe punctul lui de vedere, „de a vedea” materia de învățământ şi cu ochii acestuia este o calitate necesara oricărui învăţător, profesor, opusă egocentrismului. Calitatea de a se transpune în situaţia  elevului, de a-l înţelege, aprobându-i sau respingându-i punctul de vedere presupune şi o anumita stabilitate emoţională, un anumit echilibru psihic şi moral, mai ales informaţie şi formaţie profesionala de examinator şi evaluator.

Îndeplinind o funcţie diagnostică, prognostică, educativă şi de selecţie, aprecierea şcolară are valoare stimulativă, formativă şi orientativă pentru elev, în măsura în care ea nu rămâne exterioară acestuia, în măsura în care este înţeleasă şi acceptată,  care-l îndeamnă pe elev la meditaţie.

Bibliografie

Pavelcu Vasile, Principii de docimologie, Bucureşti, E.D.P., 1968
Vrabie Dumitru, Atitudinea elevului faţă de aprecierea şcolară, E.D.P., Bucureşti, 1975            R
Radu I. T., Evaluarea randamentului şcolar, Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, 1988
Cucoş Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitvat şi grade didactice, Polirom, Iaşi,1998