Factorii implicați în evaluare

Visez la o societate în care oamenii implicați în sectorul educației publice să aibă curajul să-și spună nemulțumirile răspicat. Să nu pună surdină decât acolo unde se încalcă o minimă decență, of, au ajuns în societate să existe atâtea restricții încât fie se emit adevăruri în chip grosolan, fie cu atâtea subtilități de nu mai știi în ce constă mesajul. Bunăoară, despre evaluare. În această zonă, învățământul românesc este paradoxal, drept pe de-o parte, mincinos pe de alta. Să vedem ce zic taberele implicate, adică părinții, profesorii, conducătorii, elevii. Evident, vor fi câteva eșantioane, extrase, din păcate, mai degrabă din zona de îndreptat a evaluării. Și apoi, cine poate cuprinde tot într-un articol!

Întâi, părinții. Vor, normal, rezultate cât mai mari pentru copiii lor. Ei aduc încă de la clasa pregătitoare, în opinia lor, niște genii, numai că școală ajunge curând să-i discrimineze în fel și chip, dezamăgind cel mai adesea pretențiile și așteptările părinților. Și acest lucru se reflectă în materiile propuse de școală.

Evident că la religie, desen, muzică trebuie să se pună numai note de 10. Chit că odraslele se declară atee, că nu trec de nivelul analfabet al manelelor și cred că pictura constă doar în graffiti fără sens.

Istoria, sociologia, biologia sunt considerate de mulți părinți materii inutile. Elevii ar trebui să primească note mari fie și numai pentru faptul că rabdă audierea acestor discipline preț de-o întreagă oră pe săptămână.
Opționale sunt, evident, pentru menținerea unor medii anuale cât mai sus. Altfel să fie scoase cât mai degrabă. Că de-aia sunt opționale.

Limbile străine, hm, au pretenții exagerate. Oare nu noi, românii, avem un talent natural să vorbim în limba țării de adopție mai bine decât un localnic, imediat ce ne-am dat jos din avion? Evident că, la limbile străine, se ignoră acest potențial imens atunci când se dă o notă mică.

Științele exacte: fizica, chimia, biologia au pretenții la fel de exagerate. Cine le mai ține minte după ce se iese pe poarta școlii? Doar azi nu se mai cer rezultatele de la școală ca să prinzi un post gras plătit.

Matematica –  dincolo de operațiile elementare – este inutilă, grea, spargere de cap.

Cât despre română, materia asta n-are ce căuta, pur și simplu. Păi nu spun toți ce și cât trebuie? Dacă vorbești mai mult decât ți-e plapuma, te alegi cu dureri de cap, calci pe bec, o dai în străchini. Așa că ori să li se dea 10 pe linie elevilor, ori să fie scoasă și această disciplină.

Cum vedem, părinții au credința că natura genială a acestor copii este întunecată și decimată de materii considerate fie inutile, fie exagerate. Dar dacă acestea ar fi înlocuite cu altele aparent mult mai folositoare precum educația juridică (ca elevul să fie un bun cetățean), oratoria (să vorbească bine în public), educația financiară (să știe cum să procedeze cu banii, când să investească și cât să cheltuie), chiar educația sexuală (ca să fie măcar conștienți de pericolele acestui înșelător tărâm social), oare atunci s-ar diminua criticile la adresa școlii? Înclin să cred că nu.

O altă tabără, în imaginarul colectiv considerată opusă, – uitându-se adesea și de calitatea lor de părinți –  este a profesorilor. O comunitate nevoită să nuanțeze adesea evaluarea în funcție de o serie de factori extrașcolari proveniți din politică, interese materiale, conștiință. Să numim câteva cazuri alese la întâmplare.

1. Profesorul lacom după meditații – La începutul cursurilor unei clase terminale, aplică elevilor 1-3 teste de examen final în care se dau note extrem de mici din belșug. Părinții se sperie, vin să-i ceară socoteală profesorului, dar li se arată rezultatele – aparent obiective – și li se spune că, fără meditații, copiii n-au nici o șansă. Părinții îl roagă să-i ajute, majoritatea n-au cunoștințe în domeniu la care să apeleze.

2. Profesorul sever – nu dă notele decât pe cunoștințele exacte ale elevilor. A enunțat niște criterii de evaluare și le respectă cu sfințenie. Totul e clar, logic, ordonat. Refuză orice dialog cu părinții și împarte cu dreptate note. Dacă elevul a știut de 10, atât i-a dat. Dacă premiantul clasei nu a învățat, i-a și aplicat o notă mică. Are însă un cusur – observând prea mult criteriile de integritate, nu mai are timp să le arate mai multă atenție elevilor slabi. Iar dacă acest lucru se întâmplă la o disciplină unde învățarea presupune cunoașterea a numeroase etape anterioare, elevul slab nu va mai avea nicio șansă de a recupera fără ajutor exterior. ”- Cum, exercițiul ăsta îl putea rezolva și un elev de clasa a IV-a”! Ei, da, mustrarea aruncată elevului din clasa a VIII-a nu ține seama că în fața profesorului se află un elev slab, cu multe goluri în domeniu, unele neajungând să mai fie acoperite vreodată.

3. Profesorul îngăduitor – A dat tuturor 10 pentru că elevii i-au zâmbit într-o dimineață însorită, – ce frumoși sunt tinerii, nu-i așa! Sau au știut lucruri extrem de complicate precum să facă un referat, adică să-l găsească pe internet, să-l copieze, să-l printeze, să-și pună numele în document. Ba chiar știu să pună și număr de pagină.  Oau, ce greu, merită 10 non-stop! Sau că au auzit de biserică și de Dumnezeu. Mare realizare, nu! Ori că știu că triunghiul are trei laturi și că the boy  se pronunță ză boi. Descoperitorii albăstrimii cerului și a tautologiilor luați la bani mărunți, se dovedesc bâtă. Mai mult, fiindcă orice elev leneș ia oricum 10, nici cei buni nu mai pun mâna pe carte la materia respectivă, doar nimănui nu-i place eticheta de tocilar și nici să i se râdă în nas. Mai ales că ”ne-învățații” au timp astfel să-și dezvolte doctrina de ”șmecher”, adică un modus vivendi în care vor face orice altceva decât școală.

4. Profesorul Dumnezeu – Este relativ îngăduitor până la a da note mari. Nu acordă 8 decât în mod excepțional pentru o lucrare de pomină, bunăoară pentru rezultate excelente la olimpiada pe țară. Pentru 9 încă nu s-a născut elevul capabil de asemenea performanță, evident, în afara propriei persoane. Da, profesorul are, aparent, modestia de a se plasa la nivelul 9, întrucât 10 nu-l poate lua decât Dumnezeu. Așa că a redus cu ușurință scara notării de la 1 la 7.  Nimeni nu mai e sigur de medie, iar cu un set de note mici, plasate strategic, și cel cu media 7 pe primul semestru va fi pândit de corigență mai departe. Și să nuanțăm – 7 ia cel care a învățat tot.

5. Profesorul combinagiu – Ăsta nu-și face orele din diferite motive. Uneori se dă bolnav, dar, de cele mai multe ori, are treburi urgente: pregătiri pentru olimpiadele școlare, misiuni ministeriale, corectări de teze, lucrări cu termene imediate, situații școlare, realizarea revistei școlii, excursii, inspecții, etc. Își justifică activitatea extrașcolară prin necesitatea de a capitaliza puncte pentru salariul de merit. Unde criteriile sunt aproape de tip extrașcolar – autor de manuale, membru în comisii, profesor coordonator de elevi olimpici, realizator de programe informatice, etc. Orice, numai activitate la clasă, nu.

Uneori, acest tip de profesor nu calcă mai mult de 2-3 ori pe semestru în clasă și atunci predă o jumătate de pagină, solicitând trei capitole de citit, de scris, de conspectat. – ”Materia e clară, nu, nu-i așa că nu aveți nevoie de explicații!” (dar de ce elevii ar mai avea atunci nevoie de profesori, dacă totul e așa de clar!). La notare este extrem de capricios – fie îi mituiește pe elevi cu note mari și nimeni nu mai are nimic de zis, fie îi arde pe capete că și-au pierdut vremea în loc să învețe. În cea de-a doua situație, încep isteriile între elevii buni, căutările de meditații rapide, bătăile de cap pentru părinți…

6. Profesorul copleșit  – E agresat de toți din școală. Colegii îl ironizează la fiecare pauză, elevii fac mișto de fiecare afirmație a lui, asta când îl ascultă. Îi fac toate farsele la care-i duce imaginația:  îi pun piuneze pe scaun, îi lasă la îndemână un burete care se lipește de mână, îi scriu bilețele cu jigniri pe spate. Omul răcnește, dar nu e auzit de nimeni în vacarmul general. Orice-ar face, îi lipsește autoritatea necesară. Uneori omul este o capacitate în domeniul său. Dar ca profesor e nul. În mod normal, ar trebui să fie încadrat în școală în rândurile personalului de cercetare. Care nu are legătură cu predarea. Notele la el sunt fără importanță. Oricum se vor mări atunci când elevii or să-l ia de guler.

Am fost tentat să cred că profesorii sunt în evaluare fie de partea părinților (dau note în funcție de comenzi), fie de partea disciplinei (dau note în funcție de parcursul ascendent în materie), dar, din cele câteva exemple, evident în realitate sunt mult mai multe, am observat că intervin numeroși factori exteriori.

De aceea trebuie să vedem și al treilea factor implicat. Ministerul Educației Naționale. Cel care reglementează evaluarea, în ce condiții, cum, ce anume este necesar și ce nu. Numai că în această zonă înaltă există orice, numai imparțialitate nu. Oamenii de acolo sunt selectați, adesea, nu dintre cei mai buni specialiști ai școlii, ci printr-un sistem de relații complet obscur. Ministrul este pus pe criterii politice, programele școlare adesea sunt niște jalnice compilații ale altor sisteme de învățământ, manualele sunt selectate după criterii făcute neclare special, în fine, sunt atâtea locuri în care ”arbitrul în evaluare” scârțâie încât orice actor din educație nu-i acordă prea mare importanță.

E adevărat că în ultima perioadă parcă s-au luminat un pic lucrurile, parcă inspectorii nu mai sunt șpăgarii de altădată, există tot felul de comisii în care și un cadru didactic se poate implica, dar întrebați orice profesor ori părinte onest și să vedeți listă de supărări la adresa acestui organ statal.

Am lăsat la urmă elevii. Pacienții tuturor acestor instanțe sociale. Un procent prea mare dintre ei evoluează invers, de la entuziasmul primilor ani de școală la atitudinea de șmecher care fie cochetează cu ideea de abandon școlar, fie enunță continuu că se află într-un loc absurd, inutil. Pe cei care mai învață îi taxează de ciudați, de roboței care fac pe surzii la avertismentele lor groase de sirenă. Și, parțial, au dreptate. Când au învățat, au luat notă mică, adesea, nejustificat. Când n-au învățat, e adevărat, la alte discipline, li s-a dat hodoronc-tronc notă mare. Cine să mai înțeleagă ceva?

Eu cred că aceasta este situația evaluării învățământului românesc de azi. Conviețuiește cinstea și minciună, hărnicia și pila, corectitudinea și nemunca. Ce rari sunt elevii care ajung să cultive doar virtuțile! Ce numeroși sunt ceilalți, atrași de diferitele vicii sociale: de corupție, de plagiat, de arivism, de hoție… Iar cei din urmă vor fi grosul unei societăți cu același chip. Să ne gândim câți părinți, câți profesori, câți diriguitori care fac azi caz de criterii clare, de imparțialitate, de corectitudine n-au copiat cândva la extemporale, teze, BAC.

Însă nu toți și nu oricând. Continui să cred că educația românească, în ciuda rândurilor de mai sus, este, în genere, onestă, cinstită, corectă. Dar este pândită de tot felul de cusururi – printre ele și zona evaluării – care ar trebui discutate și regândite pe rând.