I. Educația postmodernă vs. recalibrarea sistemului de valori

Societatea sofisticat post-modernă a zilelor noastre forțează regândirea tuturor sistemelor de valori creditate/ creditabile care au funcționat în epocile anterioare. Reașezarea în matcă nu înseamnă, din păcate, decât o strategie de reconvertire a valorilor, în vederea supra-viețuirii (cultural, economic și social) în contexte noi, inedite, pe care le generează cu rapiditate societatea de consum a zilelor noastre.
Există o contradicție în termeni. Pe de o parte, din punct de vedere teoretic, ca și curent cultural, postmodernismul poate fi asociat cu deconstructivismul, cu poststructuralismul, neopragmatismul și nu numai.

„Școala contemporană funcţionează, în mare măsură, în spaţiul deschis şi delimitat de paradigma modernităţii.”  (Emil Păun)

Postmodernismul nu este, însă, în întregime original, fiind doar o mixare hibridă a unor elemente venite din structuri/ curente diferite ori contrarii, apropiindu-şi, convertind şi depăşind, de exemplu, structuralismul francez, nihilismul, romantismul, fenomenologia, hermeneutica, populismul, existenţialismul, marxismul occidental, teoria critică, anarhismul etc. Ca și curent cultural, precum antemergătoarele, are un fundament, o sursă. Termenul „postmodernism” apare pentru prima oară menționat de pictorul englez John Watkins Chapman în 1870, care a utilizat formula „pictură postmodernistă” pentru a defini fenomenul plastic european ulterior picturii impresioniste. Astăzi, însă, postmodernismul pare o pălărie generoasă, o gălăgie generală, un creuzet în care pot fi mixate valori, idei, concepte, fără teama de consecințele unor rezultate hibride, neașteptate, fiindcă acestea, oricum, vor fi apreciate/evaluate ca reprezentative. Aceasta poate și urmare a faptului că spre mijlocul secolului al XX-lea termenul capătă o evoluţie accelerată, extinzându-se în diferite domenii, instaurând o nouă etapă istorică. Inversarea polilor valorici, redefinirea taxonomică a conceptelor, creditarea cu plus-valoare a non-valorii sunt elemente de primă linie, în retraducere liberă a postmodernității funcție de rezultatele ei sociale; forțează mutilarea conștiințelor și a caracterelor.

Societatea de consum își impune regulile, alimentată fiind cu ceea ce îi este impus/ supus ca valoare. Consumul excesiv de produse media nocive, de produse culturale perimate valoric, atrage după sine bulversarea societății la toate nivelele ei și, în consecință, impune găsirea de instrumente pentru a contracara efectele și de a regândi permanent modalitățile de găsire a unui limbaj comun, și el pervertit, pentru păstrarea unei coerențe cât de cât unitare între diversele compartimente sociale. În această direcție, David Lyon teoretizează faptul că tendința globalizării la toate nivelele, coroborată cu faptul că în societatea postmodernă stilul de viaţă al consumatorului şi consumul în masă domină viaţa conştientă a membrilor ei – „Totul este transformat în marfă” , cum conchide teoreticianul – a dus la apariția unor paradoxuri: individualismul într-o societate care aspiră spre globalizare; comunicare universală şi lipsa/dificultatea comunicării interpersonale; posibilitatea de a intra uşor în legătură cu semenii; înstrăinarea care marchează relaţiile interpersonale etc. Tot ca și consecință, efectele distructive ale pseudo-post-modernității se resimt cel mai acut în mediul educațional, tinerii/ adolescenții fiind primii expuși experiențelor nocive ale războiului informațional, capacitatea lor de selecție a valorii și discernerea acesteia de nonvaloare fiind aproape nule. Sistemul educațional nu mai are puterea și credibilitatea de a impune și de a normaliza, în tăvălugul postmodern, scara valorică și strategii coerente de normalizare a comportamentului individual în relație armonioasă cu cel al grupului.

Platforma postmodernă, în ceea ce privește câmpul educațional, ca și platformele politice, este una generoasă, strălucitoare, credibilă. Doar teoretic, însă. Ca mai toate dezideratele formulate scriptic în ultimele perioade de tăvălug politic și social, în toate sistemele, realitatea este cea care infirmă zgomotos și dureros teoriile. Logic, acest efect ar impune luarea de măsuri viabile, concrete, amelioratorii. Pedagogia tradițională este, scriptic, inferioară celei postmoderne, realitatea, însă, o infirmă, pentru că sistemul de valori s-a modificat, s-a perimat, raportat la canoanele clasice, aspectele social-economice, realitatea însăși, având alte fațete. Cererea și oferta pe piața muncii s-au reconfigurat.

E suficient să facem o paralelă a statisticilor privind numărul elevilor școlarizați, numărul pseudo-analfabeților școlarizați, performanțele la examene și concursuri școlare, inserția socială și pe piața muncii. Decalajul este, însă, urmare nu atât al platformelor educaționale inserate în sistem, cât al haosului social, al celui de pe piața muncii, al incoerenței cerere-ofertă, care se opun zgomotos acestora oferind, astfel, adevărata imagine a realității. Tabloul este unul cât se poate de postmodern.

Profesorul societății de consum de astăzi se află în relaţie de parteneriat cu elevii săi, negociind obiectivele învăţării, formele şi modalităţile de evaluare, fiind supus și el transformărilor: trebuie să se adapteze unor noi rigori, să dea dovada unor competențe noi, să adopte strategii de metodologie și de comportament relațional diferite de cele din școala tradițională. Toți suntem actori în viața socială. Ne asumăm sau impunem roluri, forțați de contexte. Și profesorul, în consecință, va trebui să se supună noilor cutume, pentru a se încadra în contextul societății de consum, conform celor exprimate de Micheline Rey:  „Profesorii şi educatorii se vor strădui să facă astfel încât noţiunile referitoare la (…) (interdependenţă, demnitate, libertate, justiţie, drept, nonviolenţă, respectul de sine şi respectul faţă de semeni, empatie, negociere, cooperare, descoperirea şi depăşirea prejudecăţilor) să prindă contur în comportamentul lor practic. Un astfel de climat nu se poate realiza de la sine. Trebuie ca profesorii să trăiască ei înşişi (mai întâi) comunicarea şi aceasta să fie reală şi pozitivă în instituţie, fiindcă elevii sunt receptivi la ceea ce sunt şi trăiesc profesorii lor, ca şi la ceea ce spun sau îi învaţă. Ea presupune organizarea şcolii şi a clasei într-o manieră favorabilă acestei experienţe.”  Deci, un paradox.

Dacă școala tradiţională pregăteşte elevii pentru a se descurca în unul sau mai multe domenii de activitate, cultivându-le stima de sine şi ajutându-i să se autodescopere, școala postmodernă impune ca precondiție pentru învățare respectul de sine, educaţia constituindu-se ca terapie. Educatorii societății de consum îşi dirijează/ajută elevii să-şi construiască identităţi, iar nu să le descopere. Și aceasta, tot urmare a fenomenelor sociale hrănite și reflectate media, care-și impun consecințe și condiții, creând noi modele/comportamente/valori, fără nici un racord cu definițiile tradiționale/clasice ale termenilor.

Şcoala de azi, prin instruirea pe care o oferă, are ca obiectiv nu doar investirea elevilor cu un bagaj de informații, ci şi îndrumarea şi stimularea acestora în direcţia dezvoltării cognitive, afective, sociale, a exersării abilităţilor în contexte diferite, în vederea pregătirii lor pentru integrarea optimă în activitatea şi viaţa sociale.

Realitatea din școala românească este una bulversa(n)tă, epocile culturale și tăvălugul politic al ultimelor decenii fiind cele care normează, dar haotic, experiențe și teorii care vor să mențină la un punct de plutire credibil normalitatea, statuând, însă, formule teoretice fără suport concret, real, în universul școlar, cu impact social neverosimil în raport cu efortul depus, totuși, de oamenii școlii zilelor noastre.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare, pe care Emil Păun îl semnalează în lucrarea citată, este rolul elevului în noul context educațional: „putem vorbi de o reîntoarcere a individului ca actor în spaţiul social şi o resurecţie a elevului în calitate de persoană cu caracteristicile sale specific-diferenţiatoare ce trebuie valorizate maximal”, aceasta constituind „dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne” . Aceste aspecte sunt surprinse şi de reforma curriculară din spațiul educațional românesc, care  are ca obiectiv fundamental substituirea şcolii profesorului cu şcoala elevului.

În dezavantaj nu este doar cadrul didactic, care trebuie să caute formule de supraviețuire a actului pedagogic la un nivel credibil, ci elevul societății postmoderne, supus unor formule și strategii care se vor inovatoare (putem aminti doar supra-încărcarea, stufos, a programelor școlare, deși se pune problema descongestionării acestora, cumulată cu un val de activități extra-curriculare la nivelul tuturor ciclurilor de învățare), și care nu duc la chintesență/coerență/normare, ci la împrăștiere. Putem re-aminti, de asemenea, faptul că programele și normele educaționale sunt formulate din birouri ministeriale de către persoane fără contact direct, concret, cu ceea ce se întâmplă în școli, în sălile de curs. Și alte multe neconcordanțe semnalate consistent în media nu numai cu ocazia evaluărilor sau a simulărilor la nivel național. Realitatea confirmă faptul că pentru majoritatea analiştilor şi experţilor actuali în teoria curriculum-lui „spaţiul clasei pare a fi o cutie neagră, insuficient cunoscută şi de multe ori ignorată.

Ori, în termenii perspectivei postmoderniste, ceea ce se petrece în clasă este cel mai important lucru. Mesajul principal este că, la nivelul clasei, nu avem de-a face doar cu transmiterea unui curriculum dat şi prefabricat, ci mai ales cu elaborarea şi construirea cotidiană şi negociată a acestuia.” (Emil Păun). Cu alte cuvinte, trebuie să adaptăm mersul societății de consum, în rapidă digitalizare, prin validarea practică a unor fapte izolate cu priceperile și deprinderile elevilor, cu permanenta conectare a acestora la ceea ce se întâmplă, concret, în imediata lui proximitate, pentru a-i pregăti acomodarea cu sistemul social în care va trebui, ulterior, să se integreze. Sau, cum formulează pedagogul german Horst Siebert, „pedagogia postmodernă accentuează organizarea situaţiilor şi contextelor de aşa natură încât să incite la învăţare.”

Realitatea pedagogică, multitudinea evaluărilor și simulărilor la toate nivelele de studiu, conceperea subiectelor la concursurile școlare în manieră incoerentă, raportat la realitatea din sistem și, paradoxal, la textul programelor școlare (subiecte formulate greșit sau care nu intră în programele de concurs și de evaluare, grad de dificultate ridicat al subiectelor etc., etc. ), nu ilustrează decât haosul postmodern care se vrea coerență și normă.

Cu toate acestea, paradoxal, școala românească reușește să contabilizeze rezultate excepționale: olimpici care se situează pe primele poziții ale unor concursuri internaționale la toate disciplinele performate. Numărul acestora, însă, raportat la numărul elevilor școlarizați este, însă, minor. Să nu neglijăm faptul că trebuie să ne raportăm la ideea învățământului de masă, unde programele trebuie adaptate conform posibilităților educabilului pentru a obține rezultatele minim vizate. Altfel, rezultatele vor fi în continuă creștere doar la nivelul înmulțirii numărului de pseudo-analfabeți, neșcolarizați etc., conform statisticilor ultimilor ani și a prognozelor pe următorii, raportate la rezultatele contabilizate în sistemul învățământului românesc de masă.

Concluzia: să revenim la didactica școlii tradiționale – când caruselul realității este, însă, imprecis, raportat la binomul cerere-ofertă, la toate nivelele, – sau să încercăm experimente noi, ca și până acum, formule noi și strategii de abordare inedite pentru a recorela impactul educației cu  realitatea concretă, post-postmodernă, a societății de consum? Răspunsul îl vom găsi, poate, înaintea nașterii unei noi epoci culturale, cu un statut diferit de cel al post-post-modernității, cu o configurare, o recalibrare a valorilor  și o strategie inedite care să oglindească o reală reintrare în matcă, ținând cont, totuși, de ceea ce poate rămâne pentru mulți dintre noi o nostalgie infirmată de realitatea societății de consum: valoarea.

Bibliografie:
Dasen, Pierre, Christine Perregaux, Micheline Rey, Educaţia interculturală. Experienţe, politici, strategii, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
Păun, Emil, Potolea, Dan, Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, Iași, 2002.
Lyon, David,  Postmodernitatea, Bucureşti, Editura Du Style, 1999.
Siebert,  Horst, Învăţare autodirijată şi consilierea pentru învăţare. Noile paradigme postmoderne ale instruirii, Iaşi, Ed. Institutul European, 2001.
Vocilă, Andrei, „Educația și școala contemporană la granița dintre modernism și postmodernism–deziderate și extensii în practica educativă”, andreivocila.wordpress.com/2010/10/29/educatia-si-scoala-contemporana-la-granita-dintre-modernism-si-postmodernism-%E2%80%93-deziderate-si-extensii-in-practica-educativa/. Accesat: 20 aprilie 2014.
Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

Notă:
Acest text este o versiune a articolului: Scarlat, Cristina, Educația postmodernă vs. Recalibrarea sistemului de valori?, în Perspective, nr. 2 (16)/iunie 2015, publicat în revista Univers didactic – revista școlii ieșene, serie nouă, nr. 13/2016, Ed. Spiru Haret – Casa Corpului Didactic Iași.