Ieri marginalizat, astăzi elev integrat, cu părinți încântați

Cuvântul progres nu are nici un sens, cât există pe lume copii nefericiți, spunea Albert Einstein.
Transformările pe care le cunoaște societatea noastră, urmând drumul dificil al unei democratizări autentice, se răsfrâng, în mod firesc, și asupra științelor educației, conferindu-le noi dimensiuni şi noi coordonate. Există, astăzi, un efort de adaptare a muncii educative la realitățile şi perspectivele românești şi, în același timp, de racordare la progresele gândirii şi practicii pedagogice universale. Există şi un efort de depășire a inerțiilor şi dogmelor unei pedagogii rămase în urma vieţii.
Dintre multele idei novatoare care succesiv se situează în prim planul dezbaterilor pedagogice de astăzi, lucrarea de faţă îşi propune să investigheze una de maximă importanță, anume ideea că influențele formative se exercită, de regulă, prin mijlocirea situaţiilor în care sunt puşi cei ce urmează a fi educaţi, respectiv prin situaţii educative – fie ele situaţii de învăţare, de formare morală sau spirituală, de împlinire a vocaţiei artistice, de dezvoltare psihomotorie etc.
Situația există nu „în sine” ci pentru subiectul ei. Situaţia apare prin implicarea subiectului. Existenţa subiectului face ca factorii externi să fie selectaţi în raport cu semnificaţia lor pentru subiect. Subiectul aduce în situaţie „condiţiile interne”, adică potenţialul lui şi particularităţile lui, ca rezultat al înzestrării şi al întregii lui formări anterioare.

Oprindu-ne la situaţia cu care am avut de-a face la clasă, aceea de a lucra încă din clasa pregătitoare cu un elev care prezenta un handicap fizic locomotor, aceasta se prezenta ca fiind una defavorabilă deoarece, pentru elevul care nu reuşea să execute în întregime cerinţele din cadrul orei de educaţie fizică această activitate a devenit foarte repede una neplăcută, de evitat chiar. Subiectul intră în situaţie cu un ansamblu de capacităţi (intelectuale, afective, aptitudinale, voliţional-motorii), cu o structură cognitivă (înglobând informaţiile ierarhizate şi stocate), cu însuşirile sale temperamentale, cu trăsăturile sale de caracter. Împreună cu familia, care nu concepea să fie numit copilul lor copil cu cerinţe educative speciale, şi cu medicul curant al copilului, care cunoştea deficienţa şi gradul de gravitate al acesteia, am descoperit că existau anumite tipuri de exerciţii care erau chiar recomandate în afecţiunea de care suferea acesta, exerciţii care puteau fi executate cu succes de către întreaga clasă de elevi astfel încât în scurt timp, făcând un efort pentru a-şi recupera lipsurile, cerând ajutorul cadrului didactic coordonator al activităţii de educaţie fizică, părinţilor, colegilor, această situaţie a devenit una favorabilă pentru copilul traumatizat pe plan subiectiv, acesta simţindu-se nu cu mult timp înainte respins, oprimat, frustrat, inferior şi mereu cu o senzaţie de insecuritate în suflet. Rezultatul obţinut printr-o acţiune eficientă, adecvată situaţiei existente, marchează ieşirea din această situaţie.

Elevul a fost „pus în situaţie”, devenind astfel subiect al situaţiei, el căutându-și ieşirea din situaţie printr-o activitate care ar trebui să fie tocmai aceea pe care o considerăm necesară în această etapă a formării lui. Ceilalţi factori îl impulsionează, îl ajută sau (dacă sunt inadecvaţi) îl împiedică în acţiune – dar motorul acţiunii este el însuşi. El ne apare ca un „nucleu” al situaţiei,în jurul căruia gravitează ceilalţi factori. Situaţia este astfel „personalizată”. Credem că acesta este modul prin care se poate răspunde principalei cerinţe a pedagogiei moderne: a centra educaţia pe copil.

Când vorbim de situaţie educativă în acest sens, factorii existenţi ne interesează nu „în sine”, într-un tablou general, ci prin impactul lor cu acea persoană care constituie subiectul situaţiei. Copilul este parte a situaţiei, dar nu o parte oarecare, ci acea parte la care se raportează toţi ceilalţi factori.

Privindu-l pe elev ca subiect al situaţiei educative, nu diminuăm deloc rolul educatorului ca organizator al acestei situaţii. Educatorul concepe situaţia în aşa fel încât elevul, „pus în situaţie”, să efectueze acele forme de activitate şi să manifeste acele atitudini prin care prevedem că vor fi atinse obiectivele educaţionale vizate. Cum vedem, şi educatorul este într-o anumită situaţie, dar nu în situaţia educativă, ci în situaţia de creator al acesteia. Situaţiile educative create într-o şcoală specială, unde toţi elevii suferă de aceeaşi deficienţă, diferă mult de cele dintr-o clasă obişnuită, în care a fost inclus şi un copil cu un handicap anume.

Clasă cu elevi integraţi poate deveni orice clasă şi probabil aşa vor trebui să devină toate, într-o şcoală deschisă şi flexibilă, iar prin maniera integrării trebuie să se asigure, printr -un management minuţios organizat: o înţelegere reală a ceea ce este integrarea, definirea procesului ca atare, nu numai o simplă plasare a copiilor împreună; să cunoască legăturile dintre educaţia pentru integrare şi valorizarea diversităţii umane.

Această manieră asigură promovarea ethosului şcolar care valorizează toţi copiii şi familiile lor; favorizează un climat de sprijin flexibil şi răspunsuri creative la nevoile/ cerinţele individuale, lipsa de succes la răspunsurile iniţiale netrebuind să constituie un motiv pentru a abandona integrarea, ci să devină un punct de plecare; recunoaşterea integrării ca o parte a politicilor de egalizare a şanselor cu aranjamentele clare pentru implementare, fundamentare şi monitorizare; să asigure că admiterea copiilor cu cerinţe educative speciale în structuri educative să fie orientată pozitiv şi cu sensibilitate.

În cazul nostru, vom prezenta câţiva paşi necesari în orchestrarea învăţării, uzitaţi la clasă:

• predarea se planifică luându-se în considerare toţi elevii;
• lecţiile încurajează participarea tuturor elevilor şi dezvoltă capacitatea de a înţelege diferenţele;
• elevii sunt implicaţi activ în propriul proces de învăţare, ei învăţând în colaborare;
• evaluarea contribuie la obţinerea de realizări de către toţi elevii;
• disciplina la orele de curs se bazează pe respectul reciproc;
• toţi elevii iau parte la activităţile organizate în afara orelor de curs.

Studiu de caz

La fiecare cinci ani, primim de la diferite grădiniţe de copii „absolvenţi” ai grupelor mari din care au făcut parte, pentru a începe cu ei o nouă serie de ciclu primar. Cum, obişnuim şi e şi normal, verificăm şi analizăm fişele lor de observaţii întocmite în grădiniţe, sau fişele medicale şi alte documente din dosare. La seria anilor 2014-2019, am avut o surpriză nu reieşită din dosar, ci după primele întâlniri cu noii elevi, când aceştia se acomodează şi se fac cunoştinţe, se leagă prietenii.

Activitatea am desfăşurat-o sub formă de jocuri de rol, dramatizări cu personaje din poveştile cunoscute, jocuri în perechi, pe grupe sau în echipe. Repede am sesizat că fetiţa P.D. are tendinţa de a sta mai retrasă, singură retrasă de grup deşi mereu cu zâmbetul pe chip. În pauze, obişnuită din grădiniţă era mai sociabilă dar încerca să nu părăsească prea des pupitrul. Am reverificat fişa de observaţii din grădiniţă nedescoperind nimic deosebit, totul părând normal, medical fără probleme.

Dându-ne de bănuit, am ţinut-o sub observaţie o perioadă de timp, în momente diferite, până când am constatat că fetiţa nu îndrăznea să apară în faţa clasei dintr-o jenă numai de ea cunoscută. La fiecare început de serie de copii, obişnuim să cerem de la familii relaţii despre sănătatea copiilor, comportament în familie, la joacă, dacă are rezistenţă la efortul de mers pe jos, dacă are totuşi vreo afecţiune pentru a preveni orice risc de îmbolnăvire. Părinţii fetiţei au descris-o ca fiind un copil „fără probleme”.

În urma observaţiilor noastre, am contactat părinţii, le-am descris situaţia deoarece fetiţa când am întrebat-o ce se întâmplă cu ea, şi-a înroşit obrajii, a dat din umeri şi nu ne-a lămurit. Citiserăm că persoana deficientă este asemenea unui „arici”: un suflet mare, dornic de normalitate, afecţiune şi independenţă, închistat într-un înveliş protector, ţesut de-a lungul timpului. În urma discuţiilor purtate, părinţii au recunoscut că fetiţa are multiple intervenţii chirurgicale aplicate în zona încheieturilor de la picioare dar că au considerat că situaţia este remediată, fetiţa mai şchioapătă puţin, o îmbracă mereu cu pantalon mai lung pentru a trece neobservată afecţiunea de care suferă, au învăţat-o cum să se deplaseze până la pupitru pentru a se sesiza cât mai puţin şi cu asta au rezolvat problema, pentru a nu râde ceilalţi copii de ea.

Pentru a putea fi suficient de empatic, pentru a fi cât mai deschiși, fiecare dintre noi trebuie să trecem măcar cu imaginația prin experiența de părinte al unui copil cu o oarecare deficiență.

Copila era în evidența unui cabinet medical specializat încă de la naştere. Naşterea unui copil cu deficienţe schimbase destinul întregii familii.

De mic copil, deficientul este izolat, alungat, jignit, etichetat, brutalizat. Posibilităţile lui de comunicare, de cele mai multe ori, nu se pot ridica la nivelul dorinţei de a se exprima, iar atunci când dizabilitatea sa este vizibilă, prezenţa sa atrage după sine, în cel mai bun caz, compătimire sau, mai rău, milă. Atitudinea celor din jur faţă de existenţa sa concretă îl face să devină cu timpul neîncrezător, să fie surprins atunci când întâlnește un semen care-l tratează ca pe un egal. Este explicabil de ce, în timp, se izolează, devine un introvertit chiar şi atunci când temperamentul său ar fi trebuit să conducă la un alt tip de comportament.

De atunci, în cunoştinţă de cauză, am procedat la ajutorarea fetiţei ca să poată participa la cursuri, aşezând-o cât mai aproape de catedră, în primul rând de pupitre individuale pentru a-i uşura deplasarea în faţa clasei, ea fiind un copil inteligent cu drag de literatură şi reale înclinaţii spre creaţie literară.

„La suflet nu se ajunge nici cu bisturiul, nici cu hârleţul, nici cu laserul, nici cu cele mai sofisticate aparate, nici măcar cu vorba, ci doar cu sufletul, cheia sui generis a penetrării cetăţii pe care o întruchipează.” (Mioara Maria Salloum)

În clasă nu au fost reacţii de respingere sau izolare a fetiţei nici din partea elevilor dar nici din partea părinţilor care nu ştiau prea multe despre situaţia copilului şi preventiv, am desfăşurat activităţi pe teme specifice legate de copiii cu deficienţe la lectoratele cu părinţii şi în cadrul proiectului „Copil ca tine sunt şi eu”.

Util pentru a integra copilul cu deficienţe fizice, am considerat măsurile: am vorbit deschis cu părinţii şi copiii deoarece nimeni nu are dreptul să umilească în vreun fel altă persoană-nedând numele fetiţei- să râdă sau să obiecteze de prezenţa persoanei respective, indiferent de starea fizică a acesteia;am aflat cât mai multe lucruri despre deficienţa copilei, despre felul în care trebuie să se desfăşoare activitatea într-o situaţie sau alta, despre progresele reale pe care le poate face copila şi prin urmare despre cele mai potrivite metode de evaluare a acesteia şi notarea sa în concordanţă cu munca depusă şi rezultatele concrete care pot fi obţinute având în vedere deficienţa de care suferă;am planificat acţiuni socio-culturale cu participarea elevilor din clasă; am editat o revistă a claselor I-IV, lecţii în care şi ea a fost inclusă, serbări cu temă pentru diferite evenimente – eleva fiind talentată literar;am tratat-o permanent ca pe un copil normal, am stimulat-o, am lăudat-o şi am procedat în aşa fel încât să se simtă egală cu toţi colegii de clasă; am colaborat permanent cu familia ei în timpul celor patru ani şi eleva a reuşit să finalizeze ciclul primar cu rezultate foarte bune la toate materiile. Acum este elevă a şcolii noastre în acelaşi colectiv.

Acest caz a demonstrat că aceşti copii – cu nevoi speciale – pot învăţa în cadrul şcolii împreună cu ceilalţi copii, dar în situaţia lor cadrul didactic trebuie să acorde o atenţie aparte, un anume tip de protecţie mascată, mai multă stimulare, fără lezarea celorlalţi elevi.