Imaginea de sine a elevului – construct psihosocial conturat în școală

Articolul urmărește să contribuie la cunoașterea modului în care elevii din ciclul primar își construiesc imaginea de sine în cadrul interacțiunii sociale școlare. Pe baza autoperceperii dar și ca urmare a interacțiunii sociale din spațiul școlar, calitatea imaginii de sine a elevilor se reconstruiește mereu. Cunoașterea mecanismelor care determină conturarea sinelui elevilor din ciclul primar asigură valorizarea fiecărui copil ca personalitate unică, cu demnitate și valoare proprie. Înțelegerea modului în care imaginea de sine a elevului se formează în spațiul școlar reprezintă o resursă importantă în conturarea oricărui demers educativ.

Omul percepe şi îşi formează un model informaţional cognitiv nu numai despre obiectele şi fenomenele lumii externe, el se percepe şi pe sine însuşi, se autoanalizează şi se autointerpretează. Astfel, în primul rând omul se percepe ca realitate fizică, ca înfăţişare exterioară,  formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin obiectivă despre eul fizic. Apoi se autoanalizează ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor, capacităţilor, aptitudinilor formându-şi o imagine despre eul psihic. Acestor aprecieri, individul le asociază judecăţi de valoare (frumos – urât, capabil – incapabil).

Aşadar, imaginea de sine implică un „complex construct mintal, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei ontologice a individului, în paralel şi în strânsă interacţiune cu elaborarea conştiinţei lumii obiective printr-un lung şir de procese şi operaţii de comparaţie, clasificare, ierarhizare, generalizare, integrare” (Golu, 1993, p. 198).

Calitatea imaginii de sine e determinată în mare parte de modul de raportare a individului la realitate, fapt ce produce deosebiri în ceea ce priveşte caracteristicile imaginii de sine în cazul diferiţilor indivizi. Omul ajunge la o anumită imagine de sine nu numai pe calea autoperceperii şi autocontemplării izolate, ci şi prin relaţionare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el şi le formează despre alţii şi cu imaginile pe care alţii le formează despre el. Conceptul de sine luat individual, separat de contextul social, de interrelaţionare nu are prea mare relevanţă în formarea imaginii de sine, teoriile psihosociale aplecându-se asupra recunoaşterii importanţei celorlalţi oameni, semeni, în influenţarea ideilor, imaginilor pe care le promovăm despre noi înşine.

Conceptul despre sine implică ansamblul atributelor individuale şi e determinat de apartenenţa subiectului la diferite grupuri. El mai reprezintă schema internalizată ce descrie credinţele şi sentimentele privitoare la sine, incluzând toate informaţiile şi afectele semnificative despre sinele trecut, prezent şi viitor ale actorului social. Identitatea sinelui se formează în cursul socializării şi orientează întreaga reflecţie despre lumea socială într-un mod egocentric (Gavreliuc, 2002, p. 317).

Însuşindu-şi normele, comportamentele, atitudinile dezirabile din punct de vedere social, prin socializare, individul îşi construieşte anumite structuri care reflectă sinele social. Sinele individual reprezintă diferenţierea structurală a individului prin care devine o personalitate din punct de vedere psihologic, reprezintă modul particular prin care interiorizează modelele promovate de societate. Rezultatul interacţiunii celor două tipuri de sine reprezintă sinele total (Dumitru, 2001, p. 73).

În viaţa de toate zilele, ca şi în activitatea profesională, fiecare dintre noi aspiră la cunoaştere de sine, precum şi la cunoaşterea celorlalţi, astfel că individul abordează pe altul pornind de la sine, după cum reprezentarea despre altul face parte din procesul percepţiei de sine. Oferind cadrul social de comparaţie, precum şi standardele sau reperele necesare, grupul sau colectivul în ipostaza familiei, apoi a clasei de elevi la şcoală, iar mai târziu a grupului de muncă profesională, constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine.

Se impune o distincţie între imaginea socială de sine – opiniile grupului receptate de individ şi imaginea proprie de sine – modul în care se vede subiectul însuşi. Imaginea pe care o promovează grupul despre individ constituie o componentă de bază a conştiinţei de sine, ponderea ei depinzând de stadiul de dezvoltare al individului, care filtrează părerile celorlalţi într-un proces continuu, astfel că imaginea de sine nu e un simplu ecou al aprecierii celorlalţi.

La vârsta preşcolară se observă tendinţa acestor copii de supraapreciere, copilul face aprecieri centrate pe sine („eu cânt cel mai bine”).

În şcoală, clasa oferă spaţiul social de comparaţie în activităţi comune, copiii fiind aduşi la o scară unitară de evaluare prin sistemul de notare, astfel că autoaprecierea copilului devine mai modestă (Radu, 1977, p. 61).

Deoarece fiinţa proprie ne este cea mai apropiată şi mai dragă, o privim şi o considerăm cu mare îngăduinţă, fapt ce poate conduce la distorsionarea percepţiei în favoarea unei imagini pozitive. Atitudinea faţă de sine, evaluarea în termeni axiologici a caracteristicilor pe care crezi că le deţii se includ în sintagma stima de sine. Ea este privită ca autoevaluarea pe care fiecare subiect o realizează prin articularea atitudinilor despre sine pe o scală de la pozitiv la negativ (Gavreliuc, 2002, p. 318).  Măsura valorii şi a stimei de sine are ca suport cognitiv conceptul de sine; imaginea de sine e puternic afectată de aspiraţiile şi idealurile noastre, în elaborarea ei intervenind scara valorilor personale şi eul dorit – felul în care percepem aşteptările persoanelor semnificative faţă de noi. P. Iluţ (2001, p. 23) susţine că oamenii utilizează o apreciere globală când se pronunţă asupra valorii propriei persoane, fapt ce determină stima de sine globală. Însă, pe de altă parte, în paralel cu o evaluare globală, indivizii operează şi cu valorizări de sine particulare pe domenii şi potenţialităţi specifice. Evaluarea stimei de sine se poate produce prin compararea conceptului despre sine cu imaginea ideală despre sine iar cu cât e mai mare discrepanţa dintre ele cu atât mai afectată e stima de sine. În funcţie de răspunsul celuilalt, prin care ne însuşim gradul de atingere a standardului sinelui ideal, interiorizăm anumite experienţe care ne determină stima de sine. Copiii, şi cu atât mai mult adulţii, filtrează sever semnalele ce vin de la semeni pentru a-şi păstra o identitate de sine pozitivă. Cu toţii suntem atenţi la reacţiile, evaluările pe care alţii le fac despre noi şi totodată ne observăm propriul comportament. Aşadar, propria evaluare alături de părerile pe care ceilalţi şi le fac despre noi în urma comportamentului nostru influenţează calitatea stimei de sine.

Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele individului în toate activităţile pe care le întreprinde, şi de aceea e necesar ca persoanele cu o stimă de sine scăzută să fie susţinute spre realizare de sine.

În cazul mediului şcolar şi familial, atenţia timpurie asupra dezvoltării personalităţii copilului ar trebui să cuprindă modalităţi de cultivare a stimei de sine.

Sistematizând, imaginea de sine implică modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale în funcție de propria percepție, la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni. Stima de sine se referă la evaluările generale pozitive şi negative ale propriei persoane. Fiecare ființă este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Dacă încrederea în sine depinde mai mult de capacitatea personală de a face anumite lucruri, stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări și are un rol foarte important în stabilirea identității personale.

STUDIU DE CAZ – CLASA DE ELEVI

Integraţi fiind în grupul şcolar şi interacţionând unii cu alţii într-un cadru educaţional formal, care urmăreşte pregătirea elevilor pentru buna integrare socială, personalitatea copiilor se formează şi reformează mereu în acest context. Şcolarii, încă în formare, se percep ca fiind unici în comparaţie cu ceilalţi colegi, având trăsături specifice, şi, totodată, se apropie, în interacţiunea zilnică din viaţa de şcolar, de colegi care le sunt asemănători, cu care au interese şi aspiraţii comune, sau doresc să se asemene cu anumiţi colegi, de obicei cu aceia care au performanţe şcolare înalte. Clasa, devine astfel cadrul în care se formează identitatea copilului şi unde se deprind treptat normele vieţii colective datorită necesităţii stabilirii relaţiilor cu ceilalţi, fie colegi, fie cadre didactice.

Din interacțiunea constantă cu elevii, pe baza observației, precum și în urma aplicării testului Eu sunt… (prin care li se solicită elevilor să continue propoziția cu caracteristici proprii) se evidențiază faptul că, atunci când aceștia se prezintă, fie în situații specifice când sunt solicitați, fie în contexte școlare, modul de construire a imaginii de sine la şcolarii mici se bazează pe conştientizarea sinelui fizic. Ei se autocaracterizează în primul rând prin atribute fizice, își prezintă o anumită caracteristică a înfăţișării prin care se disting de ceilalţi colegi. Astfel, ei îşi prezintă foarte amănunţit sinele somatic, existând în multe cazuri precizări privind culoarea ochilor sau a părului („ochi albastru închis”), anumite caracteristici fizionomice („nasul lung”, „sunt grăsuţ”) prin aceasta diferenţiindu-se de colegii care ar putea avea trăsături relativ asemănătoare. De asemenea, în autocaracterizările acestor copii, apare frecvent atributul „frumos”. Acest fapt este explicabil deoarece acesta este atributul pe care fiecare copil îl primește în grupul său familial – nucleu și extins – dar și în interacțiunile cu ceilalți.

O altă observație este aceea că, pe măsură ce școlarii cresc și se apropie de finalizarea ciclului primar, ei îşi prezintă rolurile sociale pe care le au mai ales în familie, prezentându-şi astfel legătura cu familia drept „soră” sau „frate” cu…. Pentru a evidenția identitatea de rudenie, unii școlari prezintă numele părinţilor. Imaginea de sine a școlarilor mici este în strânsă legătură cu familia, fiecare copil aduce în spațiul școlar universul său familial, că doar acesta este locul socializării primare, a formării primare a imaginii de sine.

Printre alte identităţi de care sunt conştienţi şcolarii se află şi trăsăturile prescrise care îi însoţesc în activitatea lor zilnică, precum prezentarea şcolii la care învaţă şi clasa în care sunt integrați, fapt caracteristic acestei vârste deoarece acum, grupul devine anturajul cel mai apreciat de şcolar deoarece îi oferă posibilitatea etalării propriei personalităţi. Conştienţi de asemenea de relaţiile cu ceilalţi, înţelegând determinismul şi putând să se desprindă de concret şi de realitatea imediată, la elevii din clasa a IV-a (10 ani ca vârstă), se observă capacitatea de a stabili identităţi mai generale, precum cele regionale – „timişorean”, naţionale – „român”, supranaţionale – „european” precum şi identităţi religioase, aceşti copii regăsindu-se ca membri ai unor asemenea grupuri.

Atributele pozitive sunt cele care se regăsesc frecvent în registrul micilor școlari: „curajos”, „deştept”, „cuminte”, „activ”, „harnic”, „serios”, „vesel”, „darnic” şi „prietenos”. Acestea vizează trăsăturile interpersonale necesare stabilirii relaţiilor cu alterii („prietenos”, „darnic”, „vesel”); capacitatea de autodeterminare şi voluntarism („serios”, „harnic”, „activ”); a trăsăturilor de personalitate ce includ abilitatea de adecvare la un anume context, specific cel școlar („cuminte”) şi prezentări favorabile ale cogniţiilor („deştept”). Portretul general al identităţii de sine vizează relaţionările cu ceilalţi în funcţie de aspectele pozitive ale sinelui precum şi caracteristici pozitive ale capacităţii de autodeterminare pentru atingerea performanţelor şcolare datorită unui atuu important pentru aceste realizări, a fi deştept. Acestea sunt de asemenea determinări ale părinților prin care li se transmite copiilor modelul dezirabil de comportare în școală.

Deoarece rolul de „școlar” implică o muncă și o activitate care este notată de cadrul didactic, acest fapt produce modificări în formarea imaginii de sine a copilului. O evaluare pozitivă poate conduce la o stimă de sine înaltă pe când o notă mică produce un disconfort psihic și o evaluare de sine scăzută. De asemenea, interesul copiilor pentru anumite discipline școlare poate fi diferit fapt ce atrage asupra unora clasificări de genul „matematicianul”, „poeta”, „artistul”, „tocilara” care sunt internalizate de copii și devin părți ale sinelui.

Relaţiile afectiv-simpatetice stabilite între elev şi colectivul clasei constituie un punct important în formarea imaginii de sine. Pot exista situaţii în clasă când un elev e respins de colectiv sau de unele grupuri formate spontan în interiorul lui, sau e pus în dificultate datorită unor atitudini sau cuvinte insuficient controlate ale educatorului. Totodată, conduitele unor colegi care îl resping, îl batjocoresc produc o scădere a stimei de sine a elevului, precum şi conturarea unui sine negativ. Statutul de elev popular sau respins se datorează şi poziţiei pe care acesta şi-o cucereşte în cadrul clasei prin eforturile şcolare, anumite performanţe, gradul de sociabilitate, preocupări specifice, ţinută.

Există şi elevi care, prin trăsăturile lor puternice de personalitate, se impun cu uşurinţă în stima colectivului clasei, acesta oferindu-i un climat propice dezvoltării. Alţii ştiu să stabilească contactul social şi îşi cuceresc relativ uşor statutul de elev popular, relaţia pozitivă cu colegii fiind un imbold în activitatea şcolară. Fără a-şi da seama, uneori educatorul, preferând să lucreze cu elevii dinamici, poate contribui la starea de izolare a unui elev respins de colectiv.

În clasă se fac aprecieri, etichetări atât din partea cadrelor didactice cât şi din partea celorlalţi elevi, despre aspectul fizic, sexul, rasa, performanţele şcolare ale copiilor, acestea fiind aspecte care contribuie la formarea imaginii de sine a acestora, copiii ajungând însă de multe ori să se comporte în funcţie de respectivele etichetări.

Diferenţele dintre copiii care provin din clase sociale diferite, din grupuri socioculturale diferite, care au acces la artă, la călătorii, la media produc conturarea unor imagini despre sine diferite în cadrul clasei de elevi. Rolul cadrului didactic este de a îmbina eficient aceste determinări și de a crea în clasă un climat favorabil dezvoltarii tuturor elevilor.

Cunoscând aceste aspecte care se regăsesc în spațiul școlar, munca educatorului capătă o mai mare responsabilitate; astfel că, pe lângă activitatea didactică ce implică pregătirea științifică și academică a școlarilor, trebuie să se regăsească și munca de formare a personalității acestora. Asistarea elevilor cu necesități de integrare în colectivul clasei, urmărirea formării unei imagini de sine conforme cu realitatea propriilor aptitudini individuale și psihologice, accentul pe valorizarea fiecărui copil creat cu demnitate și valoare umană, dezvoltarea intelectuală cât și socială a școlarilor reprezintă obiective ce trebuie urmărite și realizate de către fiecare cadru didactic.

Bibliografie

1. Dumitru, I.Al. (2001). Personalitate – atitudini şi valori. Timişoara: Editura de Vest.
2. Gavreliuc, A. (2002). O călătorie alături de celălalt. Timişoara: Editura Universităţii de Vest.
3.  Golu, M. (1993). Dinamica personalităţii. Bucureşti: Editura Geneze.
4. Iluţ, P. (2001). Sinele şi cunoaşterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Editura Polirom.
5.   Radu, I. (1977). Psihologie socială – lecţii. Cluj-Napoca.
6. www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine.php