II. În tăvălugul postmodern și al noilor mitologii, învățământul românesc, încotro? – un fel de radiografie a lui azi – despre mâine

Uroborus postmodern…
Societatea postmodernă, victimă a contorsionărilor de orice fel, la toate nivelurile de discurs, cu adânci implicații la nivel social, primește, an de an, ca o infuzie, generații de tineri formați după cutumele/ cerințele secolului XXI. Configurația lor, cerințele, structura și comportamentul sunt, la fel, de la an la an, în accelerată transformare. Tiparele se modifică violent de rapid, în ritm, ton și pas cu ritmul, tonul și pașii în care se dilată/ transformă, căutându-și forma și reconfigurându-și valorile, societatea însăși. Ca în fața unui Uroborus hibrid și flexibil, asistăm la o recontextualizare a Mitului însuși, așa cum îl definea Roland Barthes – sistem de comunicare, mesaj, mod de semnificare, formă: «Le mythe est un système de communication, cʼest un message, (…) un mode de signification, cʼest une forme.» – și la nașterea altora, a noilor mitologii, cum le radiografiază Jérôme Garcin și colaboratorii săi, în continuarea celor semnalate de Barthes.

Tăvălugul (post-post) modern, hibridizarea a toate – chintesența: omul tinde să devină mașină și mașina, om (sic!), din ecuație eliminându-L, dacă se poate, pe Dumnezeu, căci omul modern, liber, își arogă și veleități de demiurg – mixează valorile și le schimbă halucinant statutul și definiția. Istoria devine, astfel, o mască diformă, ca o apă tulbure care nu se poate așeza în nici o matcă. Informația a devenit aproape un incest, canalele media deformând, de dragul rating-ului (recte: vânzării vulgar ieftine) adevărul pur până la mutilare/anulare, radiografia realității devenind, astfel, un circ fără racord concret, coerent, cu realitatea.

Noile mitologii…

Răsturnarea polilor valorici, instaurarea noilor mitologii la rang de valoare și normă (cităm o parte din cele radiografiate de autorii menționați, lista fiind în continuă reconfigurare și mult mai lungă: iPod-ul, tableta, telefonul mobil, paginile de socializare, botoxul, chirurgia estetică, blog-ul etc. etc.) sunt Biblia după care noile generații se ghidează și-și configurează destinele. În intenție, majoritatea sunt forme de comunicare, or realitatea infirmă cu asupra de măsură opusul: dorința de comunicare și apelarea la mijloace din cele menționate ilustrează, de fapt, reversul. Configurarea de povești/destine/personalități cosmetizate online și cu copy-paste nu reflectă o realitate, ci o caricatură a ei sau o variantă cosmetizată, din care s-au eliminat, de cele mai multe ori, tocmai esențele. Realitatea virtuală a devenit Acasă, un Acasă demitizat, de fapt, recontextualizat, adus la zi, după cutumele secolului vitezei superluminice. Și nașterea, în același timp, a unui alt mit. A unui pseudo-mit, de fapt. A unei clone.

Alo, copilăria?

Copilăria și-a schimbat statutul, etapele sunt arse accelerat, hipertehnologizarea luând, treptat, locul a toate: al părinților care nu pot fi lângă copii, fiindcă au un job acaparant sau sunt departe, al bunicilor care sunt, și ei, departe, al prietenilor care sunt prinși în același păienjeniș al unui azi tumultuos și rapid, al naturii care poate fi atinsă, și ea, virtual, prin ecranul tabletei sau laptopului sau…

Parfumul copilăriei aproape că nu mai există. Înainte de a vorbi, a merge și a scrie, micuții sunt încurajați să-și dezvolte ca dexterități (fundamentale) manevrarea tastaturii, a telefonului mobil, a telecomenzii… Li se confiscă parfumul unic al vârstelor fragede, li se fură etape fără cusur de înminunare în contact cu misterele vieții, li se oferă accesul accelerat la formule și forme de luare în contact a vieții pe un câmp de luptă: cel al informațiilor. De orice fel. Eliminând din toate soluția succesului și a normalității: firescul.
Imaginea unei realități diforme, pe cale de canonizare…

Elitele românești, încotro?

Științele educației, nolens volens, trebuie să țină cont de mersul social, să fie în ton cu vremea și vremurile, cu toate aceste schimbări și, funcție de ele, să propună programe, pentru a pregăti generații apte pentru inserție socială, pentru producție, pentru a asigura mersul societății. Realitatea, însă, sfidează regulile, predicțiile, programele. Statuează un alt curs, haotic. Învățământul românesc continuă să pregătească elite – despre care canalele media uită să menționeze – care hotărăsc să-și împlinească destinul în alte zări decât în cele românești, despre care aflăm după ce au părăsit țara în care s-au format, prin rezultate excepționale ale muncii dincolo (matematicieni, informaticieni, profesori, lingviști, medici etc.), cooptați de corporații și firme cu branduri internaționale, care au știut să le valorifice și să le răsplătească/respecte valoarea/pregătirea, șlefuite românește.

Pregătim elite pentru exportul lor – sau exilul – în străinătate. Țara natală a formării este prea strâmtă și matca rudimentar îngustă pentru a le putea valorifica la cota reală valoarea. O fac străinii.

Dorian Gray via Babel reloaded

Fața modernității e un veritabil remake al poveștii lui Dorian Gray; în fiecare zi alta, căpătând trăsături și contururi în funcție de contorsiunile taifunului social și al tăvălugului cotidian halucinant: al informațiilor contradictorii, al zgomotului și al culorilor țipătoare ale spectacolului contemporan, ale căror ferestre, reflectate media, din unghiuri diferite, arată altceva.

În acest Babel de contrarietăți, tânărul zilelor noastre trebuie să crească, să ce formeze, să se adapteze, să supraviețuiască, să învețe, să discearnă. Să învețe să discearnă. Asta dacă va alege instrumentele cu ajutorul cărora să decripteze corect limbajul realității și să se poziționeze sănătos în fața ecranului lumii veacului XXI, păstrând lucid și matur unități de măsură veritabile, iar nu ocale înșelătoare.

Postmodernism, caracteristici. Educație

Dintre multele caracteristici ale postmodernismului, plecând de la universul educațional, Elena Joița le amintește pe următoarele: „căutarea şi acceptarea de alternative, variante (educaţionale), renunţarea la graniţa între ştiinţe, ambivalenţă, discontinuitate, descentralizare, fragmentare, toleranţă, incertitudine, interculturalitate, globalism, indeterminare, imanenţă, individualism, deconstrucţie, umanizarea tehnologiei, promovarea valorilor noi, diversificarea comunicării ş.a.”  Un creuzet în care intră totul. Se mixează orice, în dorința de a scoate ceva unitar. Oare?!…

Educabilul de azi trebuie format în spiritul acestor valori. Plasat într-un univers practic infinit flexibil (cel puțin, așa ar stipula alternativele postmodernității), cu libertăți, practic, ilimitate, cu spații de formare și exprimare generos atractive, tânărul de astăzi se mișcă într-un univers cu totul diferit față de generații de nu cu mult înainte. Posibilitățile de dezvoltare și de stimulare a (până la urmă) talanților fiecăruia au plaje generoase de prezentare. E dificilă, însă, alegerea aceleia propice și, mai ales, mersul și ținerea pasului în conformitate cu alegerea făcută.

Școala viitorului…

Hățișul de posibilități, labirintic împletite peste imaginea pură a realității poate ademeni tânărul, ca o fata morgana ieftină, precum kitch-ul care a devenit, și el, emblemă și simbol al postmodernițății. Dar fi-vor ele, oare, și măsura corectă a rezultatelor care se așteaptă, în timp, în urma investiției de efort, de fonduri, a implementării de programe care vizează formarea bunului cetățean de mâine?

V-o mai amintiți? Imaginea copilăriei… A fost, odată…

Concluzii

Școala este de mult – de peste 20 de ani! – o Cenușăreasă. Postmodernă. Care încearcă, dincolo de lupta cu morile  de vânt ale unui personaj dintr-o altă poveste,  nu invizibile, ci cât se poate de concrete – imaginile realității sociale de zi cu zi – să statueze norme sănătoase, să încerce să repare cutume viciate și să dea exemplul valorii în labirintul doldora de discrepanțe. Dincolo de lupta în interiorul unui sistem care caută soluții viabile, credibile, performante pentru învățământul românesc, în contrabalans cu ceea ce se întâmplă, real, în cadrul aceluiași sistem – și e suficient să aducem în discuție subiecte deja perimate, rămase în același punct de multă vreme mort: numărul maxim de elevi din clasă (pentru eficientizarea procesului didactic, pentru o justă evaluare și înregistrare de progres școlar),  statutul cadrului didactic, politica disciplinelor de curs și numărul orelor fiecăreia distribuite în schema orară pe cicluri de învățământ, politica relației dascăl-discipol, care ar trebui riguros reluată în discuție și statuată în termeni juști și maturi  (în ciuda aclamării parteneriatului elev-profesor asistăm, de fapt, la o relație de pseudo-sclavagism inversat valoric: oare, în termenii bunului simț elementar și matur, elevul să fie stăpânul? Atunci, rolul dascălului care ar fi? O fantoșă? Atunci, în termenii postmodernismului, pălăria încăpătoare a toate, am putea înlocui dascălul cu o fantoșă digitală. Cu un robot. Cu o clonă. Un hibrid. Oare ?!…  Deja avem teste electronice.  Evaluări electronice. Teme electronice. Platforme. Inimi electronice?).

Legat în a lua decizii, de multe ori, spre binele educabilului de care este responsabil pe perioada școlarizării, nevoit să se descurce în situații și cu mijloace deficitare, pus la zid de multe ori de legi mutilante intelectual, urmărit de ochiul media al postmodernității (ca, de fapt, orice tagmă socială), constrâns să-și conserve și motivația de a se afla în fața tinerilor pe care trebuie să-i pregătească eficient pentru viață și să-și apere și demnitatea împroșcată cu noroi de multe ori chiar de cei pe care-i are în față pentru…instrucție, imaginea dascălului de odinioară se estompează pe ecranul larg al tumultuosului veac XXI căruia se încearcă a i se lua pulsul.

Deci: învățământul românesc, încotro? Și dascălii lui?

Notă:
Acest text este o versiune a articolului: Scarlat, Cristina,  În tăvălugul postmodern și al noilor mitologii, învățământul românesc, încotro?- încercare de eseu despre radiografia lui azi despre mâine, publicat în revista Univers didactic – revista școlii ieșene, serie nouă, nr. 13/2016, Ed. Spiru Haret – Casa Corpului Didactic Iași.