Influența mediului socio-cultural asupra dezvoltării adolescentului

O perspectivă asupra dezvoltării personalității adolescentului în lumina psiho-sociologiei. Transformările emoționale și psihologice pe care le traversează tânărul în această perioadă îl fac vulnerabil în fața mediului său de viață și în același timp îl prezintă în fața educației formale ca pe o provocare. Adolescentul gasește refugiu, fascinație și modele în anturajul său, în timp ce valorile școlii sunt privite cu tot mai mult scepticism. În această confruntare intelectuală și emoțională, natura mediului socio-cultural în care trăiește elevul joacă un rol crucial în creșterea sa armonioasă și evoluția către succes.

Analiza influenţei mediului socio-emoţional asupra dezvoltării personalităţii preadolescentului şi adolescentului este, fără îndoială, un subiect deosebit de complex prin numărul de variabile ce trebuie analizate şi corelate.

Ioan Nicola remarca faptul că „personalitatea conferă omului identitate proprie, nonrepetitivă, unicitate, expresie a unei anume îmbinări a variabilelor sale interne, unele dintre acestea impunându-se cu o intesitate mai puternică în structura de ansamblu a acestui construct uman.” (Nicola, 2000, p.149)

Gordon Allport vedea personalitatea umană ca „organizare dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.” (Allport, apud.Cucoş coord., 1998, p.75).

Personalitatea este o structură compusă ce cuprinde o serie de „trăsături şi calităţi formale, dinamico-energetice (temperamentul), de conţinut, socio-morale şi axiologice (caracterul) şi aspecte instrumentale, performanţiale”.  (Cucoş coord.,1998, pp. 77-79)

Perioada adolescenţei este momentul de debut al cristalizării trăsăturilor principale ale caracterului. Din acest motiv nu se pot trage concluzii despre personalitatea elevului, mai ales a celui de vârstă mică. Dar pentru a înţelege mai bine procesul prin care mediul socio-emoţional contribuie la formarea sau modelarea personalităţii adolescentului şi preadolescentului este necesat mai întâi să înţelegem cine şi ce este adolescentul, respectiv cine este preadolescentul. În cartea sa, Pedagogie socială, Ioan Neacşu alege spre prezentare două definiţii sugestive: „În arcul dezvoltării, adolescenţa cunoaşte debutul şi este anticipată de pubertate, fiind definită ca o perioadă mai scurtă, dar incărcată de semnale la nivel somatic, de transformări ‹‹în funcţionarea cognitivă, în interacţiunea socială, emoţii şi în simţul propriei persoane›› (Birch, 2000)” (Neacşu, 2010, p.126) Enciclopedia de psihosociologie defineşte adolescenţa ca „perioadă de trecere de la copilărie la vârsta adultă caracterizată printr-o acută căutare de identitate, în care apar elementele contradictorii cele mai vizibile în raporturile dintre generaţii.” (Chelcea, 2003, p.21)

Acelaşi dicţionar arată că, în această perioadă, tânărul renunţă la normele şi valorile ce-l animau în copilărie şi prin resocializare, îmbrăţişează altele noi, conforme cu individualitatea şi voinţa sa. La acestă vârstă el devine profund egocentric şi independent, comportându-se într-o manieră adesea rebelă, prin care doreşte să atragă atenţia asupra sa, să arate celor din jur că este unic şi nonconformist. Un punct focal al comportamentelor şi atitudinilor sale este stârnirea admiraţiei celorlalţi şi în acest scop se îndreaptă multe din preocupările şi acţiunile sale – de la limbajul pe care îl foloseşte şi până la vestimentaţia pe care o alege. Adesea adolescenţii sfidează normele şi convenţiile sociale general acceptate şi afişează conduite contradictorii, nu doar din dorinţa de a fi originali, ci şi pentru că ei percep mai acut schimbările din mediul social. (Idem)

Această din urmă observaţie este importantă, întrucât arată legătura dintre susceptibilitatea şi influenţabilitatea specifice perioadei adolescenţei şi felul în care dinamica mediului social impactează dezvoltarea personalităţii, prin însăşi sensibilitatea crescută a copilului aflat în căutarea identităţii sale.

Părerile specialiştilor cu privire la complexitatea proceselor ce se produc în perioada adolescenţei sunt unanime. În această etapă se schimbă dinamica manifestărilor conştiinţei de sine, ale puterii autocontrolului şi ale managementului propriilor emoţii. Se întregistrează o mai mare variaţie a stărilor de satisfacţie cu cele de insatisfacţie, o mai mare preocupare pentru socializare şi adecvare la grupul de referinţă sau de apartenenţă. Aceste variabile se reflectă în felul în care adolescentul îşi joacă rolurile sociale, în stilul său de viaţă, în gradul de integrare socială şi de socializare, în felul în care îşi duce lupta pentru independenţa relativă. (Neacşu, 2010, p.127)

Părintele sociologiei moderne, Emile Durkheim, este unul dintre fondatorii sociologiei educaţiei şi unul dintre promotorii ideii că sociologia joacă un rol esenţial în înţelegerea şi explicarea felului în care dezvoltarea individului este influenţată de mediul în care acesta creşte şi învaţă. „Identitatea societate – individ este un produs al experienţei sociale a individului (al biografiei sale sociale), experienţă în cursul căreia are loc interiorizarea elementelor conştiinţei colective în conştiinţa individuală.” (Stanciulescu,1996, p.20) Cu alte cuvinte, personalitatea individului prinde contur numai ca urmare a interacţiunii sale cu ceilalţi indivizi, dar şi cu societatea în ansamblu, iar în urma acestei interacţiuni suprastructura socială transformă, modelează ceea ce nu este înnăscut (de pildă, caracterul şi atitudinile). Educaţia formală şi cea informală poartă, în viziunea sociologilor, denumirea generică de socializare.

Ceea ce transformă și reorientează scopurile dascălilor în activitatea lor la catedră este însăși natura provocatoare a adolescenței în toate etapele sale. În cazul adolescenţilor, normele şi regulile pe care educaţia încearcă să le promoveze sunt privite analitic şi adesea sceptic. Nu arareori normele sunt criticate şi chiar încălcate. Dar poate că, în final, însuşi acest proces ajunge să contribuie la conturarea personalităţii individului, la apariţia unei perspective proprii, uneori în consonanţă cu cea colectivă, alteori (e drept, nu adesea) originală şi chiar revoluţionară. Pentru Durkheim „mişcarea este dublă: dinspre societate către individ, ca proces de interiorizare şi dinspre individ către societate, ca proces de socializare. Vectorul acestei duble mişcări îl constituie educaţia” (Idem)

Referinte bibliografice

Chelcea, S., Iluț, P. (eds.). Enciclopedie de psihosociologie. București: Ed. Economică, 2003.
Cucoș, C. (coord.). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. Iași: Polirom, 1998.
Neacșu, I., Pedagogie socială. București: Ed. Universitară, 2010.
Nicola, I., Tratat de pedagogie școlară. București: Aramis, 2000.
Stănciulescu, E., Teorii sociologice ale educației. Iași: Polirom, 1996.