Echilibrul dintre informativ și formativ în procesul de predare-învăţare

În constituirea modelului prin care profesorul poate controla procesul învăţării, e inevitabil să apară problema raportului informativ-formativ.
A limita procesul de predare-învăţare la caracterul informativ este o greşeală tot atât de mare cu a-l limita la caracterul formativ. Nu trebuie trasată o graniţă între acestea, ci creat un echilibru care să menţină balanţa la nivelul unei metodologii eficiente ce trebuie să răspundă noilor tendinţe în didactica modernă.
În vederea dezvoltării gândirii critice la elevi trebuie să utilizăm cu precădere, unele strategii activ-participative. Acestea marchează un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice, dar nu trebuie rupte de cele tradiţionale.

Contextul actual, noua abordare didactică în predarea-învăţarea ȋn şcoală îi canalizează acestuia demersurile spre cultivarea competenţelor fundamentale cu rol practic-formativ. În lucrările care tratează educaţia sunt prezentate principiile didacticii, unul dintre ele fiind „principiul legării teoriei de practică” sau „principiul corelării cu viaţa” (Alexandru, 1999, p.119). Acest principiu exprimă „cerinţa ca ceea ce se învaţă şi se formează în procesul de învăţământ să fie valorificat prin aplicarea în rezolvarea sarcinilor ulterioare şi a integrării în societate” (Nicola, 1994, p.289). Altfel spus, „procesul de învăţare din şcoală trebuie să pregătească elevul pentru ceea ce va face, adică să i se ofere interpretările necesare pentru a desfăşura activităţi eficiente” (Popovici, 2000, p.57-58) cu aplicabilitate în cotidian. Acest principiu impune ca procesul de predare-învăţare să pornească de la practică, de la viaţa reală, astfel încât să se evite situaţia când elevul rămâne cufundat în lumea noţiunilor teoretice, în sfera informalului.

Însăşi experienţa didactică tradiţională vine în sprijinul aplicării acestui principiu demonstrând că în contextul dezvoltării rapide a societăţii postindustriale, strategiile bazate pe volum mare de informaţie nu sunt cele ce pot fructifica practic evoluţia intelectuală a elevului, deoarece „epoca postindustrială are nevoie de mase mari de oameni cu un nivel de pregătire care să permită utilizarea instrumentelor sofisticate ale noului mileniu” (Păcurari, 2003, p.9).

Dimensiunea informală a învăţării presupune depozitarea, corelarea şi posibilitatea ca materialul primar al procesării: noţiuni, concepte, idei, să fie redimensionate în capacităţi funcţionale. Învăţarea teoretică este o componentă indispensabilă a învăţării globale, dar nu suficientă. Caracterul practic al procesului de predare-învăţare s-a impus ca o necesitate didactică de faptul că nu este suficient ca omul să ştie, el trebuie să şi facă, să opereze cu capitalul său informaţional.

Un alt principiu al didacticii stipulează participarea conştientă şi activă a elevilor la propria formare. „Cum poate profesorul să-l aplice în practica didactică?”. Prin intermediul metodelor activ-participative. Metodele activ-participative sunt „axate pe activitatea elevului, solicitându-i intens gândirea., imaginaţia, capacitatea de comunicare” (Tanasă, 1996, p.63), de operaţionalizare etc., ori de câte ori obiectivele şi conţinutul sunt formative.

Metodele de învăţământ sunt eficiente în măsura în care contribuie la formarea spiritului critic la elevi, gândirii creatoare, aptitudinilor, atitudinilor exploratoare, a capacităţilor etc. O metodă este activă şi eficientă dacă îl aduce pe elev în postura de a face, de a acţiona, de a decide. „Metoda este activă atunci când elevii participă la elaborarea conceptelor sau noţiunilor fie prin activitate intelectuală, fie prin îmbinarea activităţii intelectuale cu cea fizică, ultima fiind un suport al primei” (Tanasă, 1996, p.63). Elevul învaţă mai bine dacă este angajat cu toată persoana sa într-o acţiune. El reţine (Tanasă, 1996, p.63):

• 10% din ceea ce citeşte;
• 20% din ceea ce aude;
• 30%din ceea ce vede;
• 50 – 65% din ceea ce vede şi aude în acelaşi timp;
• 80% din ceea ce spune;
• 90% din ceea ce spune făcând un lucru la care reflectă şi îl priveşte.

Folositoare sunt în acest sens antrenarea elevilor în adunarea selectarea materialelor de lucru, fie ele formale sau informale, în realizarea unor proiecte, a studiilor de caz, în elaborarea unor referate, eseuri originale. Vizitarea muzeelor, instituţiilor,practica la agenţi economici, organizarea de excursii pe teme transdisciplinare, completează tabloul complex al metodelor participative. Acestea sunt aplicate pentru a da învăţării un caracter practic – aplicativ şi activ, dar şi pentru a echilibra balanţa informativ practic-formativ. Caracterul activ al procesului instructiv – educativ este imprimat în mică măsură de către elevi şi este condiţionat de implicarea lor în procesele de comunicare, de relaţionare în cadrul grupului.

Cu alte cuvinte, „lecţia ţinută de un profesor poate avea deopotrivă caracter activ şi pasiv, cei care hotărăsc atributul cuvenit fiind elevii” (Popovici, 2000, p.59).

În didactică sunt încercări de a prezenta raportul între procesul de învăţare activ şi procesul de învăţare pasiv ca reflex al raportului teoretic-practic, informal-formal. În lumina ideilor ce vor fi prezentate, putem spune că activ-pasiv în procesul de învăţare nu se identifică cu teoretic-practic şi nici cu informal-formal, ci aceste atribute ale situației educative se completează, se influenţează, se suprapun în combinaţii metodice mai mult sau mai puţin reuşite.

„Dacă se înţelege în semnificaţia ei profundă relaţia informativ-formativă, aceasta poate servi la conştientizarea şi dirijarea eficientă a învăţării privită nu ca un produs, ci ca un proces unitar” (Pop,1994,p.2).

Bibliografie
1.Alexandru, Gheorghe (coord.). Metodica predării istoriei în învăţământul preuniversitar, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 1999.
2.Nicola, Ioan. Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1994.
3.Dumitru Popovici , Didactica – Soluţii noi la probleme controversate, Editura Aramis, Bucureşti, 2000.
4.Păcurari, Otilia, Anca Târcă, Ligia Sarivan. Strategii didactice inovative, suport de curs, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti, 2003.
5.Pop, Romulus. Direcţii prioritare ale ridicării calităţii învăţământului primar, în revista Învăţământul primar No 6-7/ 1994.
6.Tanasă, Gheorghe. Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1996.