Interpretarea creaţiilor plastice: Descifrarea personalităţii copilului

Desenele timpurii ale copiilor nu arată nici bănuita conformitate faţă de aspectul realist şi nici proiecţiile spaţiale la care ne-am aştepta. Care este explicaţia? De ce desenează aşa?
Este oare suficient să expunem, să apreciem, să ierarhizăm lucrările care sunt mai bune?
Toate sunt bune!
Dar ne punem oare întrebarea – Ce ne spun copiii despre ei în desenele realizate? Încercăm oare să pătrundem astfel în lumea copilului, să decifrăm semnificaţia psihologică, socială şi morală pe care ele o deţin? Este de ajuns ca văzând aceste lucrări să ne mărginim la aprecierea liniilor trasate, a culorilor folosite, a corectitudinii formelor redate? Oare nu putem vedea copilul viu, aşa cum este sau nu integrat în familia sa, satisfăcut sau nu în ceea ce priveşte nevoile sale fundamentale? Credem oare că prin vizitele în familie vom putea afla mai mult decât ceea ce ne spun în mod elocvent lucrările copiilor?

Desenele copilului sunt o oglindă fidelă a sufletului, foaia de hârtie este un ecran pe care copilul îşi proiectează personalitatea. Desenul copilului nu e un capriciu, un lucru făcut din plictiseală, ci viziunea lui asupra lumii. Toţi copii desenează spontan, dintr-o pornire firească. Prin aceste desene copilul îşi spune părerea despre lumea înconjurătoare, despre felul cum vede obiectele, fiinţele, îşi exteriorizează sentimentele şi ideile potrivit gradului de inteligenţă, oglindesc nivelul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi. Este o formă de reflectare afectivă şi individuală totală.

Educaţia estetică este un factor care influenţează în mod deosebit conturarea personalităţii umane, contribuind prin formele sale specifice la dezvoltarea receptivităţii faţă de actul de cultură, la formarea şi cultivarea gustului faţă de frumos şi faţă de adevăr, realizând în acelasi timp completarea culturii generale a copilului.

De aceea vom găsi diferenţe însemnate între atitudinile şi producţiile copiilor occidentali şi cele ale eschimoşilor, între cele ale copiilor îngrijiţi şi a celor neglijaţi dar şi atunci va fi util să subliniem unele caracteristici.

Formele de reprezentare vizuală ne solicită atenţia nu numai pentru că sunt de un vădit interes educaţional, dar şi pentru că toate trăsăturile fundamentale care acţionează în moduri rafinate, complicate şi modificate în arta matură se vădesc cu o limpezime elementară în imaginile create de copii.
Picturile şi sculpturile din orice stil au proprietăţi ce nu pot fi explicate ca simple modificări ale materiei prime perceptuale receptate prin simţuri.

Desenele timpurii ale copiilor nu arată nici bănuita conformitate faţă de aspectul realist şi nici proiecţiile spaţiale la care ne-am aştepta. Care este explicaţia?
S-a sugerat că din punct de vedere tehnic copilul este incapabil să reproducă ceea ce percepe. Aşa cum ei nu pot lovi centrul ţintei, pentru că le lipseşte concentrarea privirii şi siguranţa mâinii ce caracterizează ţintaşul adult, tot astfel ochii şi mâinile lor nu au deprinderea de a realiza linii corespunzătoare cu creionul sau cu penelul. Este deci adevărat că desenele copiilor vădesc o stăpânire incompletă a activităţii motorii şi că liniile lor urmează cursuri neregulate, dar cel mai adesea liniile sunt trase destul de precis pentru a indica ce reprezintă desenul, mai ales pentru privitorul care poate compara desene de acelaşi fel. Deci nu lipsa de îndemânare motorie se găseşte în explicaţia aceasta.

Alţi teoreticieni au susţinut teoria privind trasarea liniilor drepte, a cercurilor sau ovalelor de către copii deoarece aceste forme sunt mai uşor de desenat. Este adevărat, dar nu se spune ce proces mintal îi face pe copii să identifice obiecte cu figuri geometrice.
Nu se poate invoca nici lipsa de interes sau neglijenţa observaţiei. Copii observă cu o perspicacitate ce dă de ruşine numeroşi adulţi şi nimeni din cei care au văzut concentraţia intensă cu care copii lucrează nu vor accepta o explicaţie bazată pe neglijenţă sau indiferenţă.

Cea mai veche şi chiar şi acum cea mai răspândită explicaţie a desenelor făcute de copii este aceea că întrucât copiii nu reprezintă ceea ce se presupune că văd, trebuie să intervină aici o altă activitate mintală decât percepţia.
Copiii desenează generalităţi, dar asta nu explică totul. Neîndoielnic copiii văd mult mai multe decăt ceea ce desenează. Felul  cum se prezintă o imagine depinde de criteriile desenatorului şi de scopul desenului. Chiar şi în practica noastră, un simplu cerc sau un punct exprimă uneori mult mai mult decât imaginea detaliată.

În  general, nu doar în învăţământ, abstractizarea şi intelectualismul sunt dominante. Omul modern, fără a-şi  da seama, trăieşte într-o idolatrie conştientă sau nu a abstracţiei, a formulei, a tehnologiei. Îi lipseşte din ce în ce mai mult capacitatea unei abordări mai ample sau de a include trăirile estetice şi gândurile nemecaniciste. Copiii trăiesc în acest mediu şi sunt modelaţi de influenţa lor. De aici tendinţa către o atrofiere a personalităţii şi către o mărginire a felului de a gândi.

La expoziţii, serbări şi alte ocazii, rezultatele muncii sunt arătate unui public mai mare, copilul învaţă să critice dar totodată să audă critici cu privire la ceea ce el a produs.
Este oare suficient să expunem, să apreciem, să ierarhizăm lucrările care sunt mai bune?
Toate sunt bune!

Dar ne punem oare întrebarea – Ce ne spun copiii despre ei în desenele realizate? Încercăm oare să pătrundem astfel în lumea copilului, să decifrăm semnificaţia psihologică, socială şi morală pe care ele o deţin? Este de ajuns ca văzând aceste lucrări să ne mărginim la aprecierea liniilor trasate, a culorilor folosite, a corectitudinii formelor redate? Oare nu putem vedea copilul viu, aşa cum este sau nu integrat în familia sa, satisfăcut sau nu în ceea ce priveşte nevoile sale fundamentale? Credem oare că prin vizitele în familie vom putea afla mai mult decât ceea ce ne spun în mod elocvent lucrările copiilor?

În zadar vom pune tot felul de întrebări părinţilor, deoarece tot nu vom afla de la ei care este în mintea copilului imaginea propriei familii. Dar acest lucru îl putem ”citi” din lucrările lor, desigur, numai cu condiţia să încercăm.

Desenele copiilor normali, la care inteligenţa se dezvoltă în mod firesc, trece prin mai multe faze care succed într-o ordine marcând fiecare evoluţia copilului la un moment dat. Fiecare fază are propria ei motivare, propriile ei capacităţi de expresie, propria ei frumuseţe. Aceste faze trebuie parcurse fără pripeală. ”Un artist nu sare peste trepte, spunea Jean Cocteau, dacă o face îşi iroseşte timpul, căci va trebui să le urce din nou mai târziu.”

Imaginaţia joacă un rol foarte important în creaţiile plastice. Imaginaţia creatoare crează copilului posibilitatea să se oglindească în lume nu numai ca spectator. Momentele de creativitate incită resursele multilaterale ale personalităţii. Școlarul mic este încântat de produsele fanteziei sale, chiar dacă acestea sunt doar parţial reuşite. Tentaţia creaţiei este foarte mare şi permite copilului noi şi noi căutări.

Dacă, de pildă, cunoaşterea se realizează aşa cum susţin cei mai mulţi dintre psihologii experimentalişti, în proporţie de circa 80% în primii 8-10 ani faţă de tot ceea ce se acumulează în tot restul vieţii, avea dreptate Albert Einstein când afirma că din multe motive, inclusiv din cele ale eficienţei sociale, ”imaginaţia creatoare este mai importantă decât suma cunoştinţelor acumulate”.

Si cum putem stimula această imaginaţie creatoare ?
Renunţând la dogme. Nu punându-i să redea exact obiectele reale, ci îndrumându-i să descopere, nu imitând natura ”din afară”, ci scormonind structurile, sensurile, calităţile expresive ale acesteia şi mai ales a celei interioare proprii.

Că nu ştiu să tragă o linie? că pictează cerul verde şi iarba albastră? Nu trebuie să fim victime ale unei educaţii estetice rigide. Că teama de a nu deforma, de a nu depăşi un contur, de a nu folosi culorile da apă pentru că ne murdăream, multora le-a trunchiat  sufletul, le-a închistat gândirea plastică creativă.
Copiilor ar trebui să le spunem: ”Jucaţi-vă, copii, cu culorile, liber, fără nici o grijă! Cât mai sunteţi copii!’’

De multă vreme căutam un argument împotriva unor îndrumări didactice de genul: Apa verde? apa e albastră, iarba e verde, de ce n-au roţile spiţe?
Am descoperit argumentul căutat în cartea sculptoriţei Athene T. Spear, o exegetă a lui Brâncuşi (”Păsările lui Brâncuşi”,  Editura Meridiane, Bucureşti,1978). Argumentul aparţine genialului nostru maestru: ”Când vezi un peşte nu te gândeşti la solzi, nu-i aşa? Te gândeşti la iuţimea lui, la trupul lui plutind şi strălucind, văzut prin apă… Dacă i-aş face aripioare şi ochi şi solzi, i-aş curma mişcarea… Eu doresc însă sclipirea spiritului său.”

Dacă desenează căsuţa cât un purice şi pisica de 10 ori mai mare, nu înseamnă că nu au simţul măsurii, la vârsta lor nu se pun aceleaşi probleme ca la vârsta noastră. Ei apreciză cu alte raporturi, de natură afectivă mai ales, se exprimă după alte legi decât cele ale ştiinţei, repetă ce le place, desenează mai mare ceea ce au îndrăgit.

Învăţătorul se va întreba  dacă este bine să-şi lase elevii singuri în grija propriului discernământ. Nu este arta oare una din acele deprinderi pe care trebuie să le învăţăm singuri? Orice intervenţie nepotrivită poate tulbura judecata elevilor sau îi poate lipsi de o descoperire pe care ar fi făcut-o cu mai mult folos ei înşişi. Si totuşi învăţătorul poate face mult – el trebuie să urmeze calea de mijloc, să predea totul şi să nu predea nimic. Întreaga instrucţie trebuie întemeiată pe conştiinţa faptului că concepţia vizuală a elevilor evoluează după principii proprii şi că intervenţiile învăţătorului trebuie să ţină seama de ceea ce reclamă  procesul individual de creştere în diferite momente. Totuşi, nu putem spera să cultivăm simţul formei vizuale într-o porţiune a planului de învăţământ dacă acest simţ este neglijat sau prost folosit în alta.

”A încerca să creem o insulă de educaţie într-un ocean de ignoranţă este până la urmă o autoamăgire”, spunea Rudolph Arnhein.
Gândirea vizuală este invizibilă. Pedagogul de mâine trebuie să privească mintea ce gândeşte şi percepe în interacţiune cu năzuinţele, pasiunile şi temerile întregii fiinţe umane.

Bibliografie:
Athena T. Spear (1978). Păsările lui Brâncuşi. Ed. Meridiane, Bucureşti.
Rudolf Arnheim (1979). Artă şi percepţie vizuală. Ed. Meridiane, Bucureşti.
Ursula Şchiopu, Viorica Pişcoi (1998). Psihologia generală şi a copilului. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.