Între inerție și schimbare, o provocare asumată…

Una dintre probele propuse de Inspectoratul Școlar Județean Dâmbovița pentru selecția profesorilor metodiști de anul acesta a fost realizarea unui eseu, în care candidatul să prezinte idei semnificative despre schimbări posibile la nivelul procesului de învățământ, pentru formarea/dezvoltarea competențelor-cheie transpuse în documentele curriculare din România. Ideea de eseu mi s-a părut interesantă pentru că dă candidatului „o voce”. Ai ocazia, prin eseu, să analizezi niște probleme și ai posibilitatea să sugerezi niște soluții. Pe de altă parte, evaluarea unei astfel de probe este suspectată adeseori de o anumită subiectivitate, ceea ce face ca organizatorii de concursuri să o evite și să recurgă mai mult la probe sau itemi obiectivi, al căror rezultat să nu poată fi contestat. Această alegere, îl transformă, însă, pe candidat într-un număr, valoarea lui este doar statistică, iar rezultatul este amorf, nefertil, nu suscită niciun interes, nicio discuție, nicio îmbunătățire. De aceea apreciem ca lăudabilă decizia ISJ Dâmbovița de a depăși frica teribilă de contestații și de a propune o probă care să permită candidatului o exprimare personală, umană. Reperele sugerate de organizatori pentru realizarea acestui eseu au fost: – prezentarea a 5 idei semnificative despre schimbări posibile la specializarea pentru care se candidează; – argumentarea schimbărilor prin raportare la programa școlară și la documentele de referință pentru competențe-cheie elaborate la nivel european și, unde este cazul, la rezultatele evaluărilor internaționale; – prezentarea modalităților de realizare a consilierii cadrelor didactice inspectate pe pe problematica schimbărilor posibile la nivelul procesului de învățământ. Iar mai jos este rezultatul…

O primă abordare pe care o avem la clasă, atunci când începem o nouă disciplină sau un nou capitol, este clarificarea termenilor, definirea acestora. Demersul trece automat prin etimologie pentru a-i ajuta pe elevi să descopere povestea, pe care timpul a sublimat-o în substanța cuvântului, pentru a-i ajuta să descopere că acest cuvânt nu este doar o formă fără fond ci că are ascunsă în el o semnificație deosebită, la care au lucrat, ca niște alchimiști, generații întregi de oameni.

Prin urmare, voi începe acest eseu cu un demers care presupune, înainte de toate, o clarificare/ o înțelegere a domeniului. Voi face asta exact în modul în care o fac la clasa a 9-a, în prima zi de curs, atunci când clarificăm denumirea disciplinei – Logică, argumentare și comunicare și importanța studierii ei.

Demersul este unul interogativ și încearcă să răstoarne brazda mentală a elevilor noștri, dezvăluind un mediu în care sămânța interogației să fie sădită și să ofere premisele rodului. Astfel, prima interogație e legată de miza educației. De ce facem educație, are ea vreun scop, vreo finalitate, sau ne-ar fi mai bine fără? Deducem, din multitudinea de răspunsuri, o concluzie generică de tipul „pentru a trăi bine, pentru o existență semnificativă”. Am conturat, în acest fel finalitatea educației și scopul pe care aceasta îl are dar pentru că formula „a trăi bine„ poate avea semnificații diferite pentru oameni diferiți (pentru unii poate însemna să stai toată ziua și să urmărești Netflix fără a fi obligat să muncești o zi, pentru alții poate însemna să descoperi lucruri nemaivăzute sau să devii un om de știință), vom continua demersul nostru cu identificarea rolului Logicii, sau mai precis „Logică, argumentare și comunicare” prin analiza celor trei termeni care compun numele disciplinei. Cum pot contribui aceste trei direcții la atingerea scopului final al educației, acela de „a trăi bine”? Sinteza răspunsurilor ar trebui să pună în evidență faptul că: „logica” ne învață să gândim corect, „argumentarea” ne ajută să exprimăm corect gândurile noastre, iar „comunicarea” ne învață să ajungem la acord, să trăim în comunitate, întărind aici opinia celui pe care îl numim „părintele logicii” – Aristotel – că societatea prevalează, din punct de vedere valoric, individului.

Acum, că am lămurit orizontul de cunoaștere pe care îl vizăm, nu ne rămâne decât să stabilim modalitățile prin care vom face asta. Ca profesori, avem la îndemână câteva instrumente care ne ghidează în demersul nostru și aș numi aici pe cel mai important dintre ele – programa școlară – un document care  are la bază atât ipoteze și cercetări din domeniul psihologiei, pedagogiei și metodicii, dar și recomandări strategice făcute de Parlamentul European și de Consiliul European (Recomandarea privind competențele cheie pentru învățarea pe parcursul întregii vieți (2006/962/EC1). Și, dacă e să conturez niște idei de schimbare aș începe, înainte de toate, cu analiza programei, care ghidează întregul proces de predare-învățare-evaluare.

O primă idee vine să completeze „Nota de prezentare” a acestei discipline, care precizează că „Disciplina contribuie la formarea progresivă a competenţelor – cheie stabilite de către Comisia Europeană, îndeosebi în ceea ce priveşte: comunicarea în limba maternă, a învăţa să înveţi, competenţele interpersonale, interculturale şi sociale”.

Este adevărat că Logica are o miză socială, care ține de comunicare, dar ea este, în primul rând, instrumentul care ne ajută să punem bazele matematicii și științelor. Iar, dacă ne raportăm la dezvoltarea fantastică a tehnologiei (inclusiv a inteligenței artificiale) – modul în care sunt construiți algoritmii, structura care asigură o bună interpretare a sarcinilor și o bună exprimare a soluțiilor – toate astea țin de logică. Prin urmare, ar fi oportună o amendare a acestei formulări, care să surprindă în mod real importanța și contribuția pe care logica o are la dezvoltarea disciplinelor reale, a științelor, măcar „pentru motivul că în fiecare argument folosim concepte preluate din domeniul logicii și că inferența corectă are loc în conformitate cu legile sale„ așa cum afirma Alfred Tarski pe la mijlocul secolului 20, în încercarea de a creiona trendul în gândirea logică modernă. Și nu e vorba aici doar de a completa o anume formulare, ci de a schimba mentalitatea, atitudinea celor care au tendința de a minimiza importanța științelor sociale.

O a doua idee de schimbare s-a născut din lectura documentului european care face referire la competențele-cheie pe care trebuie să le urmărim în educație și care relevă importanța strategiilor pe care statele trebuie să le stabilească pentru a asigura adulților acces la resurse, la o viață profesională adecvată pregătirii și pe piața muncii locală sau europeană. E important să menționăm că în toate cele cinci recomandări ale UE se face referire la piața muncii și la găsirea unui loc de muncă. Prin urmare, oricât de frumoasă ar fi teoria, ea trebuie ancorată serios în realitate și mai ales adaptată la exigențele în permanentă schimbare ale mediului economic. Și, dacă, prin definiție competențele-cheie sunt un ansamblu de atitudini, abilități și cunoștințe (ASK – attitudes, skills, knowledge) acest lucru ar trebui să se reflecte și în documentul programatic pentru disciplina logică, unde formularea competențelor se limitează acum la abilități sau la cunoștințe, fiind ignorată o latură extrem de importantă, atitudinea.

Prin urmare, o detaliere mai adecvată a competențelor specifice, una care să valorizeze atitudinea, ca motor care pune în mișcare procesul învățării, ar fi oportună, căci atitudinea este cea care ne salvează atunci când cunoștințele pe care le-am dobândit în școală au fost depășite sau când abilitățile noastre nu mai sunt potrivite noului mediu economic. Doar cu o atitudine potrivită putem spera într-o „învățare pe tot parcursul vieții”, doar printr-o atitudine pro-activă putem „învăța să învățăm” și ne putem adapta la schimbări. Atitudinea include modul în care o persoană poate face față lucrurilor din punct de vedere emoțional, modul în care își gestionează eșecul, tenacitatea și determinarea de a reuși. În același timp, atitudinea unei persoane față de o sarcină dată influențează performanța acesteia, pentru că atitudinea controlează nivelul de motivație al acelei persoane. Vorbim foarte mult despre „responsabilizarea elevilor pentru propria învățare„ vorbim de motivație, dar investim, de fapt, foarte puțin în formarea unor atitudini pozitive, sau a motivației. Vince Lambardi, un celebru antrenor de fotbal american spunea că „diferența dintre o persoană de succes și celelalte nu este o lipsă de putere și nici o lipsă de cunoștințe, ci, mai degrabă, o lipsă de motivație„. În măsura în care logica poate fi considerată un „sport al minții„ atunci formula se aplică și în acest domeniu.

O altă observație și, implicit, propunere de modificare/ completare/ schimbare ar fi la nivel de conținuturi. În mod evident, raportarea noastră la realitatea imediată trebuie să ghideze modul în care facem educație, dar cred că acest lucru se reflectă limitat în programa de logică. Astfel, dacă realitatea prezintă o varietate de raționamente logice, programa noastră se oprește la deducții (raționamentul inductiv și cel analogic sunt abia amintite), ignorând raționamentele bazate pe reprezentări grafice sau pe cele bazate pe gândire critică (verbale, numerice etc), care sunt extrem de relevante astăzi pentru mediul economic și folosite pe scară largă în recrutarea angajaților.

Vă amintiți concursul pentru directori/ directori adjuncți organizat de Ministerul Educației în 2016? Considerat de unii pueril, de alții nepotrivit pentru poziția pe care candidau, testul, trebuie să recunoaștem, a fost exemplar în a testa capacitatea de abordare diferită a problemelor cu care ne confruntăm, a fost un model de test out-of-the-box. Faptul că unii candidați nu au reușit să treacă acest test a pus în evidență un adevăr pe care mulți îl intuiam dar foarte puțini îl exprimau. Acela că profesia noastră s-a colmatat în rutină, șabloane și probleme-tip etc. Profesorii nu sunt pregătiți pentru un alt fel de abordare și, în atari condiții, nu așteptăm prea multe de la elevii noștri pentru care problemele ce ies din tiparul manualului, oricât ar fi ele de reale, apar ca fantasmagorii – vezi rezultatele testelor PISA.

Foarte mulți au criticat atunci lipsa de relevanță a testului pentru poziția pentru care se candida, dar, dacă îl analizăm prin comparație, ne dăm seama că un astfel de test este mult mai relevant decât unul în care trebuie să reproduci articole din lege, să reții și să reproduci metodologii și proceduri care, oricum, sunt supuse permanent modificărilor. De ce ar fi capacitatea de memorare mai relevantă decât capacitatea de a gândi asupra unei probleme și a-i găsi soluția?

Prin urmare, introducerea unui capitol care să abordeze acest tip de raționamente ar fi valoros pentru elevii noștri. Există universități care au introdus acest tip de abordare (vezi Facultatea de drept din Cluj Napoca, la care admiterea este un test de gândire critică) tocmai pentru că este relevantă pentru epoca pe care o trăim, aceea în care nu contează cunoștințele ci contează ceea ce poți face cu aceste cunoștințe.

A patra idee țintește partea aplicativă a disciplinei și, implicit, nevoia de îmbunătățire metodică. Dacă argumentarea este procesul prin care raționamentele logice sunt puse la lucru pentru beneficii practice, atunci este clar că trebuie să acordăm laturii practice o importanță corespunzătoare. Și, o putem face acordând o mai mare atenție exercițiului dezbaterilor. De foarte mulți ani dezbaterea este doar o activitate extracurriculară (cel mult CDȘ). În ciuda demersurilor constante făcute de anumiți reprezentanți ai ministerului, decizia de a introduce dezbaterile în curriculum nucleu a eșuat, fiind lăsată exclusiv pe seama profesorilor voluntari și dedicați mișcării de dezbateri. Este drept că fenomenul angajează o mare cantitate de energie și resurse umane, dar beneficiile sunt evidente și nu pot fi ignorate.

O ultimă idee vine să sublinieze importanța formării de tip antreprenorial a cadrelor didactice care predau logica (You can’t change who you are, but you can change what you have in your head, you can refresh what you/re thinking about, you can put some fresh air in your brain.) Foarte multă lume reduce noțiunea de antreprenoriat la afaceri, dar realitatea ne demonstrează că sfera acestei noțiuni îi cuprinde, deopotrivă, pe cei care au o atitudine antreprenorială, ca angajați. Vorbim de intra-prenori și putem vorbi de teacher-prenori. Orice mediu în care se manifestă inovația este un mediu antreprenorial, prin urmare educația are șanse să devină un mediu inovativ, printr-o abordare antreprenorială a formării profesionale a cadrelor didactice, inclusiv în domenii care par mai restrictive cum sunt științele, cum este Logica.

În acest context, este limpede că nu putem discuta de schimbare fără o consiliere adecvată a cadrelor didactice în această problematică, iar consilierea presupune, în primul rând, construirea unor relații interumane bazate pe încredere, care să permită exprimarea unui feedback constructiv și în care profesorul metodist și cadrul didactic asistat să fie parteneri ai schimbării în bine. În plus, pentru ca schimbarea să fie efectivă, trebuie să se bazeze pe o reflecție serioasă asupra factorilor care generează o direcție sau alta, precum și pe selectarea și testarea aspectelor care au cele mai multe șanse să producă efecte pozitive.

Încurajarea inovației, a unor abordări curajoase în domeniul metodicii, încurajarea formării profesionale continue, sunt premise care pot asigura succesul parțial al schimbării dorite, căci un succes total nu poate fi conceput decât prin participarea la proces a factorilor decizionali care să genereze schimbări de structură (la nivel de programă/ conținuturi etc.).

Suntem însă într-o perioadă plină de provocări, una care ne-a somat să ieșim din propria carapace și să încercăm lucruri noi, iar lucrul ăsta ne-a produs mai întâi teamă (soră cu panica, pe alocuri), mai apoi bucurie și la final… liniște, pentru că am aflat că… totul e posibil.

Pentru articolul integral, cu note de subsol: http://tiny.cc/eseumetodist