Relația dintre joc, învățare, creație și diferitele forme de organizare a activităților din grădiniță

Eficienţa jocului didactic în raport cu celelalte mijloace practice în grădiniţa de copii este atât mai mare cu cât realizăm o concordanţă perfectă între procesul de cunoaştere a mediului înconjurător, procesul de învăţare şi acţiune, atmosfera de joc, atât de atractivă pentru preşcolari. Potrivit definiţiei, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală fără finalitate practică şi căreia i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei, el are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului.

Psihologia şi pedagogia secolului trecut au recunoscut faptul că jocul nu este doar apanajul vârstelor mici, ci şi modul prin care adulţii îşi manifestă liber ”copilul din ei”. Jocul, învăţarea, munca şi creaţia sunt formele prin care se manifestă activităţile umane. La vârsta copilăriei, pe primul loc este jocul, învăţarea ocupând locul secund; odată cu intrarea la şcoală, învăţarea trece pe primul loc şi este urmată de muncă şi, pe alocuri, este împletită cu creaţia.

De fapt, omul nu încetează la nici o vârstă să se joace, jocul fiind una dintre cele mai ecologice modalităţi atât pentru minte, cât şi pentru corp – de a te recrea, de a-ţi petrece timpul cu cei apropiaţi ţie sau a-ţi exersa diferite abilităţi. Jocul reprezintă, aşadar, o activitate umană specifică şi ea determinată şi pregăteşte celelalte activităţi cu care se poate şi împleti armonios. El nu dispare din viaţa individului odată cu intrarea în vârstă, ci îşi modifică ponderea temporală sau cadrul. Pentru copil, jocul este principala cale de dezvoltare, de comunicare a realităţii, de interrelaţionare şi de adaptare şi este prima formă de învăţare, facilitând şi trecerea spre învăţare din mediul şcolar. Este adevărat că preşcolarul are nevoie de sprijin pentru a-şi orienta jocul şi aceasta datorită educatoarei atunci când stabileşte activităţi comune şi obiective de atins toţii copiii. La fel de adevărat este şi faptul că e în natura copilului să se joace, el ştiind intuitiv să se manifeste în acest fel, de aceea este important să-i oferim cadrul de desfăşurare şi libertate pentru aceasta.

Copiii se joacă singuri, în perechi şi în grup. În activităţile comune, copiii învaţă să  socializeze jucându-se în grup sau, când au de îndeplinit sarcini specifice ce vizează atingerea unor obiective legate de dezvoltarea lor armonioasă, practică jocul individual. În ultima vreme a crescut interesul pentru studii de gen.

Se încearcă, la nivel mondial, creionarea unor politici educative care să respecte diferenţele de gen în procesul de creştere şi educare a copiilor, cu finalitatea de a oferi egalitate de şanse pe parcursul întregii vieţi, precum şi în alegerea unei meserii. Studiile recente subliniază existenţa unor diferenţe cu explicaţie biologică şi acestea fundamentează o parte dintre stereotipurile legate de gen care ne populează cultura.

Astfel, preferinţa băieţilor pentru jocul în grup face ca să li se dezvolte abilităţile de colaborare şi de competiţie, în timp ce, în ceea ce priveşte abilităţile de comunicare, băieţii sunt deficitari în raport cu fetele, care preferă să se joace în diade. O modalitate de a compensa aceste diferenţe de gen este încurajarea fetelor pentru jocul în grup, iar băieţilor pentru jocul în diade, ca să-şi dezvolte abilităţile de comunicare. Este evident că în legătură cu diferenţele de gen există o multitudine de aspecte ce ar putea fi discutate şi posibile activităţi care să compenseze diferenţele de gen.

Soluţia este încurajarea fetelor şi a băieţilor în direcţia jocului axate pe domeniile în care au probleme. Orientarea nu trebuie să aibă caracter de obligativitate, este doar o sugestie, la fel de importantă fiind încurajarea copilului în a-şi alege liber câteva activităţi preferate.
În plus, în jocul de unul singur, copilul are ocazia de a trăi intens experienţele noi şi de a-şi manifesta individualitatea. Ce poate face educatoarea? ea trebuie să aleagă jocuri didactice care corespund nivelului de dezvoltare al copilului şi să înţeleagă faptul că rezolvarea sarcinilor jocului nu constituie un examen pe care copilul îl trece, ci un exerciţiu pe care îl desfăşoară.

Preşcolarul trebuie să simtă permanent  că are, în educatoare, un sprijin, un suport, mimica ei transmiţând plăcerea interacţiunii cu copilul şi căldura contactului. Trebuie să fim flexibile în raport cu copilul, iar acest lucru se manifestă în satisfacerea dorinţelor copilului de a se implica în anumite momente şi în alte jocuri spontane şi libere. Educatoarea nu trebuie să forţeze un copil să participe numai la jocuri didactice.

În plus, fiecare copil are propriul său ritm, nu poate fi grăbit. Oricum, dezvoltarea sa spre maturitate se întinde pe cea mai lungă perioadă, deoarece omul are nevoie de timp mai îndelungat faţă de celelalte animale pentru a se adapta structurilor culturale specifice umanităţii.

Bibliografie:
1.Cucoş,C. (2006),Pedagogie,Editura Polirom,Iaşi
2.Nicola,I. (2003),Tratat de pedagogie şcolară,Editura Aramis,Bucureşti
3.Tomşa, G. (2005), Psihopedagogie preşcolară şi şcolară,Editat Revista Învăţământul Preşcolar  Bucureşti

Resurse suplimentare:
http://documents.tips/documents/clasificare-joc.html
https://www.yumpu.com/ro/document/view/25728372/studii-de-stiinta-si-cultura/121