Lecţia, un spectacol între artă şi rutină

Şcoala este un univers în care profesorul, cu toată activitatea sa complexă – pornind de la planificare, trecând prin desfăşurarea demersului didactic şi până la evaluare şi feed-back – este în centru. Elevii sunt şi ei părţi esenţiale ale acestui univers, fiind în centrul acţiunii profesorului, şi cu toţii sunt părţi ale unor galaxii din care fac parte – şcolile – galaxii care alcătuiesc acest minunat univers, univers care există prin oamenii care-l compun, dar mai ales, prin acţiunile conjugate ale tuturor. Dar, în cele ce urmează, din acest vast univers alegem profesorul.

Întregul demers didactic al unui profesor converge şi se concentrează spre cel mai important act didactic: lecţia. Lecţiile sub diversele lor forme şi tipuri constituie forma de bază a organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ din şcoală.

Profesorul este în şcoală un artist, care pune în scenă cu resursele pe care le are la îndemână – resurse care nu sunt întotdeauna corespunzătoare – desfăşurarea unui act dintr-o piesă perpetuă: educarea pentru viaţă – pentru profesie, pentru societate, pentru viaţa de familie – practic pentru tot ceea ce compune viaţa. Rolurile principale în această piesă le deţine profesorul – el este actorul principal, este regizorul, este scenaristul acestei piese, ajutat fiind în roluri secundare de elevi, de colegi, sau alţi factori educaţionali – părinţi, reprezentanţi ai comunităţii.

Profesorul desfăşoară de-a lungul carierei sale numeroase lecţii, repetabile sub aspectul conţinutului de la an la an şi, totuşi, fiecare lecţie are particularităţile ei. Uneori dispoziţia personală, satisfacţiile sau insatisfacţiile personale, care nu ţin întotdeauna de aspectele profesionale, influenţează desfăşurarea lecţiilor. O bună dispoziţie poate determina o lecţie pe care elevii să o ţină minte ca pe una dintre lecţiile deosebite, speciale la care au participat, aşa cum o dispoziţie negativă poate transforma o lecţie într-un eşec, fără finalitate, dacă nu chiar într-un coşmar.

Barometrul lecţiei îl constituie satisfacţia pe care elevul o poate exprima la finalul desfăşurării unei lecţii. De aceea, aplicând elevilor la finalul lecţiilor scurte chestionare de evaluare, care să vizeze modul de desfăşurare al lecţiei şi care să vizeze aprecieri privind ambientul, resursele utilizate, tehnicile de comunicare, chiar şi aprecieri privind metodele şi strategiile pe care profesorul le-a utilizat la lecţia respectivă, se pot obţine informaţii care pe viitor să-i fie reglatoare pentru ceea ce „nu a mers” cum trebuie, aşa cum ar fi vrut profesorul în lecţia respectivă.

Profesorul, prin structura sa interioară, este permanent conectat la şcoală. Odată cu încheierea unor lecţii, chiar dacă programul său la şcoală s-a încheiat, profesorul nu întrerupe legătura cu şcoala. Gândul său rămâne conectat la ceea ce urmează să desfăşoare, la lecţiile viitoare pe care urmează să le susţină şi implicit la modul în care urmează să desfăşoare aceste lecţii. Chiar dacă are foarte mulţi ani de experienţă şi a obţinut toate gradele didactice, profesorul realizează cu siguranţă un plan al lecţiei, de cele mai multe ori în minte, dar uneori şi în scris. Practic, fiecare lecţie are în mintea profesorului un scenariu, în care sunt luate în seamă toate aspectele lecţiei – conţinut, competenţe, obiective, resurse, metode şi strategii, evaluare şi feed-back.

Modul de desfăşurare a unor lecţii cu acelaşi conţinut, de fiecare dată altfel, de fiecare dată inovativ – poate fi o artă. Desfăşurarea unei lecţii cu acelaşi subiect, la clase paralele de exemplu, poate fi o artă sau poate fi o rutină. Profesorul poate să nu ţină cont de particularităţile claselor, aşa cum poate să aibă în vedere la planul lecţiei, fiecare amănunt care face ca aceste clase să se diferenţieze. Poate trata subiectul lecţiei la fel, folosind acelaşi stil monoton, de prezentare a unor noi cunoştinţe de exemplu – dictare, prelegere, expunere – de cele mai multe ori plictisitor, sau se poate adapta particularităţilor elevilor din clasele respective. Profesorul este un adevărat artist atunci când ţine seama de tipul de inteligenţă al elevilor (cu referire aici la Teoria inteligenţelor multiple a lui Howard Gardner cu tipurile de inteligenţă precizate de acest autor, care a revoluţionat într-un fel psihopedagogia modernă), de stilurile de învăţare al elevilor (auditiv, vizual sau practic), atunci când îşi adaptează strategiile pe grupe de elevi alcătuite după metodologii moderne şi mai ales atunci când este deschis la nou, la interactivitate şi când aplică cu plăcere metode active, inovative, moderne.

Şcoala, educaţia, constituie o „maşinărie” complicată, care de multe ori însă, este greu, prea greu de urnit.

Poate şi pentru că mai există încă mulţi profesori care nu vor să fie „artişti”, care sunt reticenţi la nou şi pentru care rutina este ce mai bună „prietenă”. Mulţi dintre ei nu vor să fie regizori, nu vor scenarii noi pentru lecţii pe care le fac de mulţi ani, în acelaşi mod, la fel, monoton şi plictisitor, pentru că este mai comod, pentru că rutina nu cere eforturi. Dar arta, aceea artă de a fi regizorul unui spectacol şi actorul unui rol de Oscar, de fiecare dată mai bun, de fiecare dată altfel, este idealul unui profesor, care se vrea „a fi bun”. Nu neapărat „cel mai bun”, dar un profesor despre care elevii să-şi amintească cu plăcere, la lecţiile căruia elevii să meargă cu entuziasm şi să participe activ şi chiar să înveţe cu plăcere, ceea ce la elevii din ziua de astăzi nu este chiar atât de uşor de întâlnit.

În aglomerarea de discipline mai mult sau mai puţin utile, în programul încărcat al elevilor, în amalgamul de informaţii, utile sau nu, pe care le primesc la şcoală, în era Internet-ului care rezolvă de multe ori temele de acasă, prin referate în care elevul nici măcar nu ştie ce conţine tema respectivă, este într-adevăr o artă să-i faci pe elevi să înveţe de plăcere, să le provoci setea de cunoaştere, să-i aduci la aceea stare plăcută în care la lecţii să-i vezi implicându-se pentru simplul fapt că le acorzi importanţă şi ai ţinut seama în regia lecţiei de particularităţile lor, de dorinţele lor. Toate acestea fac din profesor un artist. Rutina este comodă – nu implică profesorul cu nimic, decât cu o eventuală actualizare a cunoştinţelor, cu o utilizare a unui plan de lecţie învechit, lipsit de noutate şi inovaţie, pentru simplul fapt că acel plan de lecţie există undeva printre hârtii.

Arta de a susţine lecţii cu o regie în care ai implicat tot ceea ce a fost necesar pentru a face ca lecţia să fie un „spectacol de succes” este atât de necesară, încât la un moment dat poate deveni chiar obligatorie. S-ar putea spune că nu există motivaţia materială de a te implica ca profesor în regii şi „spectacole” (lecţii) de succes, dar motivaţia intrinsecă, aceea care pe majoritatea dintre noi ne-a făcut să devenim profesori, ne-a făcut să ne dedicăm viaţa educaţiei, această motivaţie trebuie să fie mai puternică. Cu siguranţă vine şi momentul în care arta noastră va fi recunoscută, în care se va acorda profesorului statutul pe care îl merită, dar pentru aceasta trebuie să aruncăm rutina, trebuie să arătăm tuturor că suntem adevăraţi maeştri, că fiecare lecţie este pentru fiecare elev un act dintr-un spectacol de succes, la care cu toţii participăm şi pentru care eforturile depuse nu sunt zadarnice.