Lectura – identitate și devenire personală

În literatura de specialitate se cristalizează o serie de viziuni asupra didacticii literaturii și implicit a lecturii. Într-o analiză atentă a noii didactici, este evident că dezvoltarea personală a elevului a devenit primordială, iar noua didactică devine „un spațiu de reflecție și de acțiune” (Alina Pamfil) care încurajează dialogul elevului cu literatura. De altfel,  încă din prima jumătate a secolului XX, se promovează în didactica lecturii, diverse tipare dominante de înțelegere și interpretare a rolului formator al cititului.
Articolul urmărește dinamica dialogului elevului cu literatura și subliniază rolul de consilier al profesorului în relație cu textul literar.

În primă instanță, lectura pare a fi corelată cu sentimentul de apartenență la o anumită națiune, iar orientarea lecturii se face în sensul cultivării anumitor autori considerați reprezentativi.  Lectura capătă treptat rol în oglindirea realității sociale (1960), pentru ca modelul estetic, în care primează nu doar rolul activ al profesorului, ci și însușirea de către elevi a unor instrumente ce țin de analiza stilistică, să se producă abia în jurul anilor 1990.

Din ce în ce mai mult, discursul didacticii se schimbă, iar lectura pare a-și valida statutul de formator în dezvoltarea personală a elevului, încurajat să descopere că textul literar spune ceva lumii și despre sine. Astfel, lectura este o oglindire a modului de a simți, de a gândi, de a stabili un raport cu lumea, filtrată întâi prin subiectivismul lectorului. Aceasta devine o cale de mediere a relației elevului cu universul, mai ales când se face în mod constant, cu răbdare și perseverență. Această legătură poate fi privită dintr-o dublă perspectivă, întâi din exterior, când copilul se apropie cu timiditate de carte, fie din dorință proprie, fie încurajat, iar a doua perspectivă, din interior, ce urmărește metamorfozele copilului de-a lungul unui proces de lectură, de data aceasta interiorizat.

Elevul citește întâi de curiozitate, apoi din pasiune, din dorința de a primi răspunsuri, de a înțelege, trăind bucuria descoperirii, contrariat, revoltat sau detașat, în postura unui observator analitic. Cu timpul se produce și rafinarea gustului, iar selecția lecturilor este condiționată de profilul fiecărei clase de elevi, misiunea profesorului devenind una personalizată, atentă și la nevoile elevilor, mai flexibilă în conceperea propunerilor de lectură.

Un aspect esențial în dinamica relației elevului cu textul literar este timpul petrecut în prezența cărții, ce trebuie să fie o obișnuință, chiar dacă nu e de la început o plăcere, iar dorința de a citi se naște prin exercițiul zilnic, devenit permanent. Lectura trebuie resimțită drept o necesitate în dezvoltarea dimensiunii afective a elevului, așa cum prevede și programa școlară.

Din păcate, statisticile oferă o radiografie tristă a societății actuale, gradul scăzut al interesului pentru lectură se reflectă clar în rezultatele PISA, fapt ce poate atrage atenția și asupra neputinței profesorului de a cultiva dragostea pentru citit, în medii sociale mai puțin privilegiate. Totuși, noul curriculum, precum și ultimele modificări ale itemilor de la Evaluarea Națională obligă elevul spre variate experiențe de lectură, spre o analiză mai atentă a subtilităților textului literar. Raportarea elevului la operă se face, în primul rând, la nivel afectiv, întrucât acesta e la vârsta trăirilor intense, a identificării modelelor, a nevoii de a avea confirmări legate de comportamente, atitudini, valori pe care le apreciază și apoi le interiorizează. Intrată în viața copilului în ipostaze multiple – persuasivă, formativă, motivațională, cu funcție estetică sau culturală, cu rol informativ sau de impact în evoluția personală, lectura dezvoltă aceste fațete ca procese de durată, ce depind de prioritatea pe care o dă lectorul fiecărui rol asociat.

Prezența profesorului este esențială în această relație a elevului cu cartea, el stimulează, cultivă dragoste și pasiune pentru citit, selectează și adaptează texte potrivite nevoilor colectivului, descifrează sensuri, oferă chei de lectură, facilitează asocieri, e ceea ce considera Liviu Papadima în 2004 – un adevărat „consilier de lectură”. Înainte de toate, profesorul inspiră, mai ales prin prisma faptului că înțelege potențialul formator al literaturii, pentru că a descoperit puterea magică a cuvântului și îi poate iniția pe copii în această călătorie a cunoașterii. Lectura va activa gândirea critică și reflexivă, va pune elevul în ipostaze interogative, îl va încuraja să adopte sau să susțină puncte de vedere, să devină cititor activ, implicat în dezbateri literare, care se dovedesc a fi nu doar despre text, ci mai ales despre viață. E primul prag spre înțelegerea lumii în acest transfer al experiențelor personajelor în planul vieții reale, când se familiarizează cu variate situații, în mod explicit, deductiv, dialectic, prin refacerea unor sensuri care invită cititorul la deschideri spre lecturi multiple.

Lectura devine un agent al schimbării și al dezvoltării personale, provoacă creativitatea, stimulează corectitudinea exprimării, dezvoltă spiritul creativ, cultivă încrederea în sine, într-un real exercițiu de cunoaștere a sinelui și a lumii.

Bibliografie
Alina Pamfil, Didactica Literaturii. Reorientări, Editura Art, București, 2016