Lectura, în școală și în viață

Lectura este o activitate indispensabilă, atât în viaţa cotidiană, dar şi în studiul celorlalte discipline. Există o interdependenţă între lectură-înţelegere-memorare-reproducere. Pentru a fi capabil să reproducă cele citite, elevul, indiferent de nivel, trebuie să citească manifestând interes şi înţelegere.
Prezentul articol își propune redescoperirea locului lecturii în viața elevului și importanța pe care aceasta o are în viața de zi cu zi. În articol prezentăm preferinţele de lectură ale elevilor în limba română, dar şi în limba  engleză, precum și o comparație între lecturarea electronică și lecturarea cărților.

Lectura presupune contactul cu o operă literară. Problema receptării este una deosebit de importantă în ştiinţa literaturii, fiind abordată încă de antici. Atestăm ideea că prin receptarea tragediei, comediei, trăim sentimentul de catharsis (purificare), iar prin Renaştere şi Clasicismul francez remarcăm funcţia hedonistă a artei.

În opinia lui Paul Cornea, lectura şi receptarea anticipă interpretarea care este o explicaţie post-factum a textului. Lectura înseamnă întâlnirea cu textul, adică cu un grup de semne organizate într-un anumit mod în scopul producerii unui sens. Or, sensul textului nu este niciodată finit, el se produce la fiecare întâlnire cu lectorul/receptorul şi depinde de experienţa şi cultura individului. Ideea transpare şi din afirmaţia lui Paul Cornea: „Ea (lectura) se adaptează scopului urmărit (vreau să studiez, să mă amuz, să culeg informaţii, să-mi aţâţ fantezia, să-mi intensific viaţa interioară, să-mi calmez aprehensiunile etc.), în egală măsură naturii textului (poezie, manual literar etc.), dar nu mai puţin circumstanţelor (bună sau rea dispoziţie, stare de vigilenţă sau oboseală, ambianţă zgomotoasă ori solitară etc.)”.

Orice text literar este unul codificat şi pentru ca lectorul să se poată apropia de nucleul obiectiv al operei, trebuie să utilizeze câteva coduri. Distingem, deci,  cinci coduri necesare în decodificarea mesajului unui text literar: codul lingvistic, codul literar, codul genetic, codul perioadei sau sociocodul şi codul ideolectal al autorului. Pornind de la codurile generale indicate, lectorul contactează cu opera utilizând şi un cod individual de interpretare. Or, fiecare lectură este unică şi depinde de starea emotivă, dispoziţia psihică, pregătirea estetică a individului în momentul lecturii. În contactul său cu textul literar, lectorul îndeplineşte mai multe funcţii: comprehensivă (de înţelegere), evaluativă (de apreciere afectivă sau axiologică), cooperativă (de conlucrare). Indiferent de intenţie şi statut, fiecare lector dispune, în momentul contactului cu opera literară, de careva competenţe literare care-l fac să reacţioneze într-un anumit fel şi care îi determină interpretările. Interesul pentru lector şi pentru reacţiile lui în faţa operei literare, remarcă Jonathan Culler, a determinat apariţia unui curent special, preocupat de interpretarea reacţiilor cititorilor, aşa-numitul reader response criticism, care consideră „înţelesul unui text chiar experienţa cititorului (o experienţă care include ezitări, speculaţii şi autocorecţie)”.

Opera literară este un obiect al experienţei de lectură, dar nu se poate reduce la orice. Ea este o construcţie obiectivă, autosuficientă care se revelează prin lectură. Întrebarea fundamentală este ce anume determină sensul operei? Un răspuns univoc şi exhaustiv la această întrebare nu există. S-a afirmat, în literatura de specialitate, că sensul operei ar echivala cu textul, fie cu contextul, fie cu lectorul/cititorul, fie cu intenţia auctorială. Fiecare variantă de răspuns suscită şi generează numeroase argumente pro şi contra, problema rămânând în permanenţă deschisă. Indubitabil, sensul operei nu este ceva simplu, uşor de determinat, este o noţiune inefabilă. Cel mai vehiculat şi vechi argument este cel conform căruia textul ar echivala cu cel care l-a produs, adică cu autorul, ar fi o realizare a intenţiei sale auctoriale. Cine este autorul? Autorul este individul creator de literatură, este persoana care elaborează un text literar.

Orice text literar, artistic se creează pe terenul culturii şi gândirii auctoriale, fiind o expresie subiectivă, emoţional-reflexivă asupra realităţii. Prin intermediul imaginilor artistice, autorul creează universuri paralele lumii reale. Prin capacitatea sa de a crea artisticul, autorul implică afectiv cititorul/receptorul, îl face un coautor al textului, îi oferă posibilitatea „să trăiască” în planul acestui univers, în momentul în care se integrează artei. Autorul este o persoană bine individualizată, profesionalizată. Opera lui este expresia erudiţiei, a cunoştinţelor retorice, a unei mentalităţi culturale.

De remarcat este faptul că specificul mediului lingvistic, apropiat din punct de vedere al cunoaşterii limbii române, conform aprecierii respondenţilor, se plasează predominant la nivel avansat şi intermediar, ceea ce ne permite să vorbim de un sprijin lingvistic familial în achiziţia limbii, luând în considerare marja de subiectivism datorat aprecierii elevilor.

În contextul acestui tip de socializare lingvistică, se pune problema specificului obiceiurilor de lectură preferate, alese de elevi. Pentru sugestivitatea datelor, prezentăm comparativ preferinţele de lectură în limba română, dar şi în limba  engleză, deoarece tendinţele actuale sunt alinierea la standardele moderne.

De obicei, citesc…	în limba română	în limba engleză
romane	19%	2%
proză scurtă	28%	8%
ziare	27%	3%
reviste de tineret	27%	5%
gazete de sport	10%	2%
pagini web	15%	31%

Lectura este o activitate indispensabilă, atât în viaţa cotidiană, dar şi în studiul celorlalte discipline. Există o interdependenţă între lectură-înţelegere-memorare-reproducere. Pentru a fi capabil să reproducă cele citite, elevul, indiferent de nivel, este nevoit să citească manifestând interes şi înţelegere. Şcolarul citeşte de la notiţe la cerinţe, texte de amploare diferită şi le trece prin filtrul minţii şi imaginaţiei proprii, le transformă în funcţie de  experienţele anterioare, rezultând astfel un produs personal, în care comunicarea joacă un rol foarte important.

Aşadar, acumularea cunoştinţelor pe baza informaţiilor receptate din lecturare va trebui dirijată spre pregătirea pentru viaţa cotidiană, între reguli şi principii. Joseph Baldwin afirmă că „scopul educaţiei nu constă în a-i învăţa pe elevi să-şi cunoască manualele şi să se servească de ele, ci în a-i învăţa să se cunoască pe ei înşişi şi să dea o bună întrebuinţare facultăţilor lor”. Se pare că în mutaţiile din practica educaţionala trebuie să intervină transformări şi procese necesare existenţei umane. Deşi nu trebuie să o concepem neapărat ca pe un mod de pregătire pentru conduita socială, cu toate acestea, în dimensiunea existenţială este obligatorie prezenţa unei legături între şcoală şi viaţa elevului.

Prin prisma modelelor prezente în textele literare, elevul îşi va putea dobândi anumite concepţii care vor conduce la descoperirea treptată a propriei personalităţi, însuşindu-şi calităţile sau defectele descoperite prin desfăşurarea acţiunilor relatate. Calitatea idealului de viaţă al elevului depinde chiar şi de potenţialul moral şi etic al personajului pe care acesta îl studiază. Astfel, prin strategii şi metode specifice gândirii critice, elevul poate diferenţia aspectele pozitive de cele negative şi să descopere ce rol pot avea în propria sa dezvoltare personală.

Profesorul are menirea de a reda o interpretare obiectivă asupra unei opere literare, îndrumând pe elev să analizeze din perspectiva mai multor concepte de valoare, precum cele creative, estetice, teologice, critice, temporale, atemporale, psihologice, stilistice etc. Toate acestea trebuie corect definite deoarece, prin literatură, elevul îşi modelează personalitatea, gândirea şi sentimentele, datorită participării la viaţa eroilor, în care se expun acţiuni ce îi determină să îşi exprime stări de conştiinţă şi nu numai, să îşi însuşească modelele pe care şi le aleg.

Manualul de limba şi literatura română trebuie să ofere elevului nu doar competenţele necesare domeniului creaţiei, în care descoperă tainele ficţiunii şi realităţii, ci şi informaţii corecte despre istoria culturii naţionale, privind evoluţia ei. Aceasta este una dintre problemele cu care se confruntă limba literară, în care limbajul a fost principalul mijloc de cristalizare a ideilor ce au evidenţiat contactul dintre oameni şi cultură. Pe lângă faptul că manualul reprezintă un instrument de lucru cu ajutorul căruia elevul îşi lărgeşte dimensiunea cunoştinţelor, totodată este şi oglinda prin care acesta se cunoaşte şi de descoperă în universul lecturii şi interpretării textelor. Pentru a interpreta obiectiv, profesorul trebuie să îi prezinte o analiză a operei literare care să conţină concepte de valoare definite prin elemente creative, estetice, dar şi prin cele cu specific naţional, filosofic, critic, psihologic sau stilistic, deoarece literatura are rolul de modelare a personalităţii, a gândirii şi a exprimării.

Exista, în stare concurenţială, două tipuri de lectură: lectura textuală (alfabetică, literară) şi lectura electronică (iconică, de imagini). Raportul dintre cele două tipuri de lecturi ar trebui să fie de complementaritate şi nu unul de disjuncţie. De aceea, se impune, din partea profesorului, sa promoveze ambele tipuri de lectură, prezentând avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii. Fiecare dintre cele două aduce „lectorului” avantaje şi ispite (vezi tabelul de mai jos):

Lectura electronică	Lectura cărţilor
Imagini colorate, atrăgătoare, clare, uşor de asimilat	Imaginea e reconstruită „mental”, presupunând efort si gândire
Imagini totale, gata alcătuite, cu detalii şi  accesorii	Imagini sugerate, solicitând „investigaţie imaginativă”
Imagini reale, exacte, concrete	Imagini voit scriptice, simbolizate în metafore
Limbaj direct, simplu, accesibil	Limbaj mediat, polisemantic, ambiguu
Confortabilă, domestică, pasivă	Act complex, activ
Ireversibilă, flux continuu	„Reversibilă şi meniabilă”

În actul de lecturare/ citire, este nevoie să se angajeze doi ”actori”: textul şi cititorul. În mod particular, pentru şcoală, textele trebuie să fie specifice şi selectate pentru a putea fi înţelese de elevi, cititori cu particularităţi individuale şi de vârsta. În consecinţă, lectura şcolară şi particulară are nevoie de texte şcolare şi lectori elevi.

Bibliografie:
Faguet, Emile, Arta de a citi, În româneşte de Sadoveanu Lidia, Editura Albatros, Bucureşti, 1973.
Iser, Wolfgang, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Traducere din limba germană, note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.
Rouxel, Annie, Progresele cercetării în didactica lecturii literare, în Perspective, Numaru1(12)/2006.
Stanca, Radu, Problema cititorului. Contribuţii la estetica fenomenului literar, Editura  îngrijita şi prefata de Mircea Mutu, Cluj-Napoca, 1997.
Barna, Andrei, Antohe, Georgeta, Vrabie, Dumitru, Inovaţie şi schimbare în educaţie, Editura  Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003.
Cerghit, Ioan, Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.