Lipsa de voință

Acest articol abordează o problemă aproape deloc discutată, voința, care, într-o serie de circumstanțe, se dovedește un element periculos pentru societatea noastră, alcătuită și dintr-o mulțime de nevolitivi. Sunt oamenii în spatele cărora se va pune întotdeauna eșecul, acarii Păun, vinovații de serviciu. Fiindcă din partea lor nu va veni nicio replică.

Mă uit la un șir nesfârșit de fețe umane. Azi am o vagă bănuială că voința este aidoma unei vene care, la unii, se întrevede groasă, bine pronunțată, în timp ce la alții abia-abia pâlpâie și e bine ascunsă sub piele. Și, mă întreb în timp ce derulez nepăsător față după față, dacă voi putea vreodată deosebi pe volitivi de ceilalți. Care le e secretul? Oare trăsătura voinței să se poată moșteni! De ce se întâmplă ca din oameni parcă realizați doar din vene cu voință să apară stârpituri incapabile de a gândi ceva cu mintea proprie ori de a iniția ceva, orice?

Poate că există și în privința voinței oameni cu handicap, care ar merita un certificat de protecție socială contra volitivilor. În ultimă instanță, să ne aducem aminte de propoziția emblematică a unui volitiv din fauna imensă urbană: există șmecherii și ceilalți – fraierii, apaticii, placizii, plăcintele, comozii.

Și mă uit la șirul de fețe întrebându-mă câte dintre acestea sunt ale unor comozi, cu lipsuri grave sau iremediabile de voință. Ce blestem să te naști într-o societate condusă de volitivi. Poate că voința e ca o buruiană în interiorul unor indivizi, crescând spasmodic, furtunos, continuu, imens. În timp ce în alte naturi iese pipernicită sau abia iese, se întrerupe repede, se vădește delicată și, mai ales, sensibilă la otrăvurile din apropiere.

Și m-a dus gândul la școala care e, pare-se, făcută doar pentru volitivi, nu are nicio îngăduință pentru cei fără voință, deși aceștia ar putea fi la fel de bolnavi ca unii oameni cu CES sau cu deficiență fizică. La faptul că există câțiva oameni care fac programe de studiu, care decid cu ce trebuie umplută mintea tinerilor, care au un rol decisiv în educația fiecărui cetățean. Și acei câțiva sunt, garantat, doar volitivi. Doar oameni care știu ce vor sau cel puțin, așa sunt convinși că știu.

Numai că nu bănuiesc că ar putea fi în intențiile lor ceva malefic. Că s-ar putea dovedi în pseudobunăvoința lor, de fapt, oameni-otravă, care curmă și puțina voință existentă în acei nefericiți. Pentru că alți volitivi îi ascultă fără crâcnet și le comunică mesajul, învățătura prin urlet, prin bătaie, prin teroare. Volitivi care își fac uitate eșecurile de ascensiune ierarhică prin a ponegri și a acoperi de ocări pe acești sărmani nefericiți. Vai dacă sunt profesori, vai dacă sunt părinți! Uneori, ca omul să-și reacceseze puțina voință de care ar avea nevoie – măcar pentru a trăi – ar trebui să se separe decis de otrava din jurul său. Ar trebui să se rupă de oamenii care îi fac rău mental. Mai mult, uneori otrava nici măcar nu poate fi deosebită de tandrețe. Mă gândesc la oamenii care își cocoloșesc odraslele să nu facă nimic, deși au ajuns la vârste venerabile. Sau la profesorii care dau nota maximă tuturor elevilor să nu li se urce în cap. Le dau otrava mitei.

Și iar mă uit la aceste fețe. Câte dintre ele după ce și-au făcut poză, nu s-au dus să-și ia doza zilnică de antivoință? «După poză, ia o doză!» Ce slogan pe cinste! Ce sunt toți acești oameni care ba își beau mințile, ba se droghează să nu mai știe ce-i cu ei, ba joacă online până cad jos de oboseală, ba nu mai pot fi desprinși din televizor. În jurul meu simt că există o frică și o rușine uriașă de sine și că oamenii cu voință parcă au o uriașă conspirație fugind de la un adormit la altul să le picure otrava care să-i liniștească…

Suntem cumva într-o societate Matrix în care majoritatea sunt adormiți, deșteptarea lor e, de fapt, doar un zvâcnet, apoi volitivi diferiți imediat îi împachetează în noi iluzii și-i adorm la loc, fără griji, cu trucurile beţiei, drogurilor, convențiilor. Nietzsche proclama această societate cea a stăpânilor, era mândru de ea, se zărea dominarea, forța, dar, mai ales, umbra măreței voințe. Cea care, aidoma nucului, ofilea totul în jur, chiar dacă ar fi fost nevoie și de acele plante, nu așa masive, dar, desigur, la fel de utile. Lumea de azi e de un nietzscheism colosal, țări care reclamă dominația universului, care se cred singurele posesoare ale adevărului, etnii care se cred alese, deși de fapt e acolo un conducător și o gașcă de volitivi în jurul său. Nu mai zic de corporații ale căror staffuri sunt organizate special în a lua șapte piei de pe toți cei dezorganizați, zăpăciți, fără busolă.

E o lume a luptelor colosale între lupi și tigri și în care nu se mai bagă de seamă obișnuitul, normalul, viața blândă. Și mi-e rușine că fac parte dintre oamenii cu voință, de faptul că nu știu să întind o mână protectoare atâtor nefericiți din jurul meu, că am făcut cine știe cât rău eu însumi tăind pâlpâiri și înmuguriri târzii. Și bănuiala mea e dureroasă din trei perspective: întâi mă întreb dacă nu cumva numai un om lipsit de voință se crede înzestrat cu voință. Mai apoi, dacă vrând să fac bine, în fapt nu am făcut decât rău :tuturor acest predestinați ai lipsei de voință. Dar, mai ales, dacă nu cumva sunt prins, de fapt, într-un Matrix de gradul II, în care oamenii cu voință sunt de fapt adormiți tocmai de fixația acerbă într-un domeniu, omițând câtă viață și oferte există în rest. Crezându-se posesorii unei misiuni providențiale, dar în fapt, aidoma unor mici doctori Mengele, injectând otravă în victime fără apărare.

Spun voință și simt nevoia să ridic pumnul. E ca și cum mi-aș arăta colții de tigru preistoric.