Literatură și religie – dimensiunea religioasă a operei lui Ion Creangă

În contextul dezbaterilor privind oportunitatea studierii religiei în școală, mi-am propus să readuc în atenție un studiu realizat cu ceva timp în urmă, împreună cu doamna profesoară Elena Tărziman, asupra valorilor creștine din opera lui Ion Creangă, a felului în care scriitorul, deși prezintă situațiile de viață într-o notă plină de umor, se raportează la dimensiunea moral creștină a existenței românești.

Atunci când se vorbește despre opera lui Ion Creangă, criticii literari se opresc la aspecte pe care le-am putea numi de suprafață. Astfel, întâlnim lucrări peste lucrări consacrate stilului operei lui Creangă, limbii folosite, personajelor, umorului și jovialității. Se admiră adesea limba lui în ideea că, dacă se înlătură lexicul, totul rămâne uscat. Ceea ce nu este așa. Dar un Creangă creștin prea puțin a reușit să rețină atenția.

Pentru că, totuși, Ion Creangă a fost un creștin animat de o morală creștină sănătoasă, ascunsă însă sub masca înșelătoare a umorului și a ironiei la adresa tagmei preoțești pentru care nu numai că avea un anumit respect, dar într-un fel poate chiar își dorea să fie preot. Sunt grăitoare poate în acest sens pasajele din „Amintiri din copilărie” când Nică și frații săi își fac haine preoțești dintr-un țol și un coif de hârtie și toacă în stative când se aude toaca de la biserică. Poate că și acest lucru a determinat-o pe mamă să ia decizia de a-și face copilul popă. Părintele vrea binele copiilor săi și de aceea încearcă să-i satisfacă toate dorințele.

Se poate chiar vorbi de o cultură teologică de care Creangă este atât de îmbibat încât expresii biblice sunt puse chiar și în vorbirea personajelor animaliere din povești, capra și lupul, spre exemplu. Dovadă în acest sens pot fi aduse numeroasele cuvinte și numeroșii termeni religioși ce apar în „Amintiri din copilărie”, dar și în povești și în povestiri. Astfel de cuvinte de origine bisericească ar fi: condac, antifon, dichiu, irmos, mitoc, sărindar, praznic sau unele întrebuințate cu nuanță ironică: aghezmuit, tămâiet, învățătură, demon, mânz.

Și chiar dacă a fost aruncat afară din preoție, Creangă a rămas, cum bine spune Nicolae Iorga, un preot prin dragostea pe care el ca învățător a arătat-o copiilor dați în seama sa. Iar aceasta pentru că în fiecare copil se găsește ascunsă o parte religioasă, sfinte taine, în chiar nevinovăția lui. (Vezi și expresia biblică: „nevinovat ca un prunc”.)

Se găsesc în opera humuleșteanului numeroase elemente ce aparțin unei spiritualități creștine în general și ortodoxe în special, o componentă de bază a spiritului românesc, pe care Creangă îl surprinde în maxima sa dimensiune.

Există în opera lui Ion Creangă o serie întreagă de valori creștine. Iubirea, mila, hărnicia, credința în Dumnezeu, răbdarea, smerenia, unirea frățească, tăcerea și stăpânirea de sine, curajul sunt tot atâtea valori promovate de biserică, trepte în calea desăvârșirii și a Mântuirii.

Astfel, citind cu atenție „Amintirile din copilărie”, este imposibil să nu observăm dragostea cu care scriitorul își amintește de părinții și de frații săi. În imaginația copilului, mama este o zână făcătoare de minuni, o zână bună, sau un echivalent ale sfintelor binevoitoare care apar în povești și îi ajută pe eroi. Faptele mamei lui Nică, Smaranda, sunt încadrate într-o poveste și comportare exemplară. În Smaranda lui David sunt exprimate ipostazele  fundamentale ale femeii : căsnicie, iubire, maternitate, fidelitate, prietenie sau omenie („Și mama, Dumnezeu s-o ierte, strașnic se mai bucura când se întâmpla oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pâinea cu dânșii”), legiuire. Ea este însăși lupta binelui împotriva răului. Ea face parte din categoria mamelor care cred orbește în steaua copilului lor. De aceea este ea „asa de ahotnică” atunci când este vorba de Nică. Era în stare să facă orice numai „să învăț mai departe”, cum își amintește povestitorul: „să toarcă-n furcă” sau să învețe împreună cu el, și „se bucura grozav când vedea ca mă trag la carte”. Femeie credincioasă, ea vede învățătura și implicit și preoția ca pe o scară absolut necesară pe calea mântuirii și a desăvârșirii sufletești.

În contextul ducerii copilului la Broșteni, avem de-a face cu îngrijirea trupului, curățirea fizică (profesorul pune ca noii elevi sa fie tunși chilug), dar și spirituală (când ajung în sat, bunicul îi închină la icoane, sau la școală cântă „Îngerul a strigat”, rugăciunea având valența de legătură permanentă cu Dumnezeu).

O altă valoare creștină este mila. În „Amintiri din copilărie” se găsesc numeroase situații în care mila și blândețea înfloresc. Este celebru pasajul în care este făcut portretul bunicii din Pipirig: „Încă n-am văzut așa femeie, să plângă de toate cele: era miloasă din cale-afară. Carne de vită nu mânca în viață, tot din astă pricină; și când se ducea sărbătoarea la biserică, bocea toți morții din ținterim, fie rudă, fie străin, fără deosebire.” Este un portret însoțit, bineînțeles, de o notă de ironie: „Bunicul, însă, era așezat la mintea lui, își căuta de trebi cum știa el și lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie ce se găsea.”

Dar, așa cum putem identifica valorile morale fundamentale, în „Amintiri din copilărie” și în poveștile lui ion creangă, putem vedea cum păcatele omenești, lumești, sunt înfierate, ridiculizate. Mânia, spre exemplu, este un păcat, iar în „Amintiri din copilărie”, avem preoți care sunt mânioși dintr-un motiv sau altul, după cum mânioasă este baba în „Punguța cu doi bani” pe biata găinuță care nu-i ouă ceva avere (adică un alt păcat – arghirofilia, iubirea de arginți).

Patimile sunt omenești, firești, dar la fel de firească este și dorința de mântuire a sufletului prin potolirea lor. Acum se impune să disociem aceste patimi lumești de cele ale copilăriei care provin din neastâmpărul vârstei și din neștiință și prin urmare cu greu le-am putea socoti păcate în adevăratul înțeles al cuvântului. Este rolul părinților, al preoților și al întregii comunități să-i îndrepte comportamentul, arătându-i calea cea dreaptă. Copilul imită ceea ce vede. Deci atitudinea celor din jur trebuie sa fie exemplară pentru a-i servi drept lecție. Însăși decizia Smarandei de a-și trimite fiul la școala de catiheți poate fi văzută, dacă ne raportăm la considerentele de mai sus, ca o încercare de a-l feri de toate aceste ispite ale patimilor. Unii oameni au puterea de a se feri din calea patimii trăind în mijlocul lumii. Alții, însă, apelează la viața duhovnicească pentru a fi feriți de ispitele care altminterea i-ar pândi la tot pasul.

În concluzie, prin toate aceste elemente Ion Creangă rămâne un autor creștin, care pare că a înțeles cuvintele psalmistului:

„Frica de Domnul este școala înțelepciunii și smerenia merge înaintea slavei”.