Magia lecturii

Emile Faguet consideră cititul o artă şi încearcă să răspundă la o serie de întrebări referitoare la scopul acestei arte: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? De fapt, dacă ne gândim puţin, lectura în scopul instruirii este foarte importantă, însă nu oferă nicio plăcere decât, poate, satisfacţia că, în timp, ne simţim mai cultivaţi.

Lectura reprezintă o treaptă a succesului, de aceea, când gustul pentru citit, cultul pentru carte s-au format în şcoală, acestea rămân pentru toată viaţa o obişnuinţă . Experienţa de la catedră ne-a demonstrat că orele de lectură şi înţelegere a textului se impun chiar şi în gimnaziu, încercând să încurajeze mai mult lectura de plăcere. Există cărţi care ne seduc, uneori chiar de la prima lectură, ne fac să le iubim şi pot chiar să ne afecteze întreg sistemul de valori. Uneori paginile pe care le citim rămân adânc impregnate în memorie pentru mult timp iar fascinaţia lor ne face să revenim cu o relectură, mai profundă prin care, poate, descoperim alte şi alte semnificaţii ascunse.

Apoi şi parcurgerea unui text luănd note, făcând fişe de lectură asupra ideilor autorului, a limbii sau stilului, ne învaţă să citim precum criticii şi nu să ne lăsăm furaţi de lectură. Tocmai acesta este şi scopul cărţii lui Faguet – lectura din pasiune, de plăcere şi ni se adresează astfel: ”N-aţi vrea să citiţi aşa cum învăţaţi să cântaţi la vioară, adică să încercaţi o mare plăcere citind?”. În aceeaşi lucrare autorul ne sfătuieşte să citim încet, atât pentru plăcerea cititului, cât şi pentru a ne instrui iar pe parcursul lecturii să medităm asupra ideilor dezvăluite în text şi dacă autorul nu reuşeşte ”să ne mişte”, să ne emoţioneze, să-l părăsim. De asemenea, ritmul lent al lecturii este singura modalitate de pătrunde în intimitatea ideilor autorului, mai ales atunci când explorăm cărţile ”semănătorilor de idei” (cum îi numeşte pe filozofi). O categorie distinctă o formează ”cărţile care se adresează sentimentului” şi ai căror autori sunt denumiţi ”semănătorii de sentimente”. Aceşti autori folosesc sentimentele  pentru a emoţiona, pentru a-l transpune pe cititor (prin molipsire) într-o anumită stare şi nu pentru a le înfăţişa. Autorul este de părere că citirea unui roman care ne pasionează este o pierdere a personalităţii noastre dar şi o creştere prin preluarea unui ”eu de împrumut” mai bogat. E o stare de hipnoză care ne dă posibilitatea trăirii unei vieţi paralele iar prin renunţarea la lectura romanului care ne-a fermecat, simţim că trecem dintr-o viaţă în alta, ne transpunem în lumea personajelor.

Faguet identifică mai multe momente în lectura romanelor. Un prim moment este ”a te lăsa furat”, de care sunt capabile tinerele lucrătoare care citesc romane ieftine. Al doilea moment aparţine cititorilor mai în vârstă, cei care sunt buni observatori şi pot compara romanul cu viaţa. Un alt criteriu de a judeca ficţiunea este analiza autopsihologică, prin faptul că lectura impune obişnuinţa examenului de conştiinţă care ne conferă aptitudinea de a compara personajele cu noi înşine şi a înţelege mai bine cărţile.

În ceea ce priveşte lectura operelor lirice, Faguet ne îndeamnă să-i citim pe poeţi mai întâi în şoaptă, apoi cu voce tare deoarece citind încet putem înţelege sensul şi gândirea poetică iar prin intermediul vocii putem surprinde ritmul, armonia, muzicalitatea versurilor. Cititul de plăcere este pentru el şi a recita din memorie unele versuri care se fixează în minte iar această recitare, ca pentru sine, duce la o mai bună înţelegere.

Referitor la cititorii în formare, tinerii, autorul îi împarte în trei categorii, la terminarea studiilor şcolare: unii care vor citi, din instinct, cărţi bune, alţii care vor citi cărţi proaste, vulgare, mediocre şi, în fine, cei care nu vor citi nimic, studiile şcolare putând dezvolta gustul sau repulsia pentru tot ce e frumos sau indiferenţa faţă de literatură. Există chiar scriitori care mărturisesc că au fost urmăriţi toată viaţa de lecturile care le-au marcat copilăria. Lucian Raicu afirmă că ”scriitorii scriu cărţi nu numai pentru că au trăit diverse experienţe ci şi pentru că au citit diverse cărţi”.

Tinerii de vârstă şcolară sunt, de obicei, cititori serioşi (cei care citesc) însă, din păcate, după terminarea studiilor mulţi decad în nonlectură. Robert Escarpit este de părere că lectura ar trebui predată la toate nivelurile formaţiei unui individ, iar materialul nepedagogic pus la dispoziţia tinerilor ar trebui să fie mai bogat. Concluzionând, personal aş propune chiar introducerea unor ore de lectură în gimnaziu dedicate înţelegerii textului literar, cu accent pe exprimarea liberă a sentimentelor, ideilor sau mesajului pe care acesta îl transmite copiilor.

Bibliografie:
Raicu, Lucian. Practica scrisului şi experienţa lecturii. Bucureşti: Ed. Cartea românească, 1978.
Faguet, Emile. Arta de a citi. Bucureşti: Ed. Albatros, 1973.