Măsuri de sprijin pentru elevii cu ADHD – experiențe proprii

ADHD, un cuvânt care sperie multă lume! Părinți deznădăjduiți, profesori panicați, colegi răutăcioși, vecini care privesc dubios etc etc… De ce ÎNCĂ sperie acest cuvânt? Ce este ADHD-ul?
Încă de la începutul cariei didactice, am fost pus în situația de a lucra cu copii cu diferite deficiențe în învățare, de la copii dislexici, la copii cu ADHD sau chiar autiști sau cu Sindromul Down. Neavând pregătire psihopedagogică specială, am învățat cum să mă comport/ să rezolv anumite situații pe parcurs… copiii în cauză fiind cei care mi-au arătat cum sau ce trebuie să fac.

Cuvântul, de origine englezească, este acronimul provenit de la Attention Deficit/ Hiperactivity Disorder, însemnând „tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție” (THDA). Noțiunea de hiperkinezie este similară cu cea de hiperactivitate și este caracterizată prin exces de activitate, lipsă de odihnă, nervozitate, alergare, cățărat, vorbit în exces. ADHD-ul se caracterizează prin debutul precoce, înainte de vârsta de 7 ani, a unei combinații între hiperactivitate, comportament dezordonat și inatenție (lipsa de atenție). Durata acestei tulburări trebuie să fie de minim 6 luni, iar simptomele sunt grupate în cele de inatenție și cele de hiperactivitate/ impulsivitate.

Sprijinirea elevilor cu ADHD  a venit de cele mai multe ori, natural, gândind anumite strategii pe moment, sau în cazuri mai grave, consultându-mă fie cu alți colegi, fie cu părinții elevilor în cauză. O să prezint, în continuare, câteva situații complet diferite, din generații diferite.

Mihai era elev în clasa a opta, când am început să predau la clasa lor. Înainte de a intra la oră, am fost „avertizat” de către diriginta lui că trebuie să fiu tare și să nu mă sperii prea tare de ceea ce o să se întâmple. Eram în primul an de învățământ și, ironia sorții, la clasa lor am intrat prima dată.

Într-adevăr, m-am speriat. Erau 21 de elevi, din care 5 erau cu CES, 2 cu ADHD și o fetiță avea probleme psihomotorii grave. Mihai, unul dintre copii cu ADHD,  a fost cel care m-a „întâmpinat”, în sensul că atunci când am deschis ușa, a sărit efectiv pe mine, m-a dărâmat și apoi, mi-a mai pus și un burete umed pe gură. Apoi aveam să aflu că a făcut asta pentru că eram intrusul, el o iubea pe fosta profesoară de franceză. Deși m-am speriat, am încercat să nu par afectat și am început lecția. Cumva ca să mă „răzbun”, am început și am vorbit doar în franceză, punându-l pe Mihai să citească, să iasă la tablă, sancționându-l la sfârșitul orei și cu nota 3. Mi-a zâmbit și mi-a spus: „Acesta-i doar începutul. Pregătește-te pentru ce-i mai rău”. I-am răspuns cu aceeași monedă, spunându-i că o să ne vedem la toamnă dacă o ține tot așa. Ceilalți elevi cu probleme nu au reacționat nicicum, fiind cât se poate de liniștiți, Mihai fiind singurul care mi-a creat probleme.

Următoarele ore au decurs cât se poate de bine, Mihai stând efectiv în bancă și nefăcând nimic. Era ca și hipnotizat. Mă ignora total, nu vroia să citească, să facă absolut nimic.

Cam așa a decurs jumătate de semestru, până la un moment dat, când am observat, într-o oră că împătura hârtie. Mi-a venit dintr-odată în minte tehnica origami. Ora următoare, am venit pregătit cu multe hârtii colorate și l-am rugat pe Mihai să mă ajute să le decupeze și să le împăturească pentru a face din ele un iepuraș. A fost chiar încântat și nu mică mi-a fost surprinderea că a reușit să le termine pe toate într-o oră! Muncă deloc ușoară pentru un om/ copil „normal”. Am stat după oră (fiind ultima oră atât pentru ei cât și pentru mine) și l-am învățat cum să unească acele hârtii pentru a forma iepurașul. Nici nu m-am chinuit mult, întrucât Mihai era fascinat de tot ceea ce a făcut.

Așa a început totul. Astăzi, Mihai este campion mondial și internațional în tehnica origami. Situația lui școlară s-a îmbunătățit simțitor și Mihai este acum, pe lângă un campion, un student bursier în Italia, un student care are ADHD, dar căruia nu-i este rușine de el, de ceea ce este el. Cred cu tărie faptul că Mihai este copilul de care m-am atașat cel mai mult, deși i-am predat doar un an. și tot el este cel care ori de câte ori mă vede pe stradă, se oprește și-mi mulțumește pentru ceea ce am făcut pentru el.

În aceeași clasă cu Mihai era și Lidia, o fată micuță de statură, dar care vorbea excesiv de mult și complet pe dinafara subiectului. Era diagnosticată cu hiperactivitate. Ciudat la ea era faptul că vorbea doar atunci când era întrebată. Dacă nu o întrebai nimic, nu zicea nimic. Însă, odată pornită, nu se mai putea opri, lucru ce îi distrăgea și pe colegii ei, astfel începând haosul. Mi-a fost foarte greu să o fac să se oprească. Deși colegii ei se opreau, ea continua să vorbească. Evident, era mereu pe lângă subiect. Mi-am dat seama, în timp că fata era foarte pasionată de flori, că vorbește cu ele, le curăță și le îngrijește. Într-o oră, în timp ce a început să vorbească necontrolat, m-am dus lângă ea și i-am șoptit: „Lidia, să știi că trandafirul din fundul clasei e tare supărat pentru că vorbești mai mult cu ceilalți decât cu el. Și-n plus, cum vorbești tare  a început să se ofilească”. Nu m-a lăsat să continui, s-a ridicat, s-a dus la trandafir, a început să-l curețe și îi vorbea „la ureche” în șoaptă. Din acea oră, găsindu-i pasiunea, oră de oră mergeam cu un atlas botanic vechi și cu un dicționar român-francez și timp de un an de zile, Lidia a tradus toate numele plantelor găsite în atlas și mai mult, le-a și învățat ca apoi să-i învețe și pe colegii ei.

Gabi – era elev în clasa a V-a – suferea de ADHD și cea mai mare problemă cu care ne confruntam în privința lui  era faptul că niciodată nu avea teme. La absolut nicio materie, argumentând că „Nu am știut că am temă”. Inițial, am luat legătura cu mama lui pentru a-i spune că nu-și face temele, deși are de făcut, însă nu a dat niciun rezultat. El era pasionat de culoarea albastră, nu știa să ne zică de ce, însă mereu zicea că e cea mai frumoasă culoare. Având un set de post-it-uri albastre, m-am gândit să merg oră de oră cu ele și la sfârșit, după ce notez pe tablă tema, să o notez și pe un post-it și să i-o dau lui. Însă, mi-a retezat-o din prima: „Monsieur, o s-o pierd!”Soluția a venit repede din partea mea, spunându-i că o s-o lipesc pe ușa de la intrare din blocul lui, Gabi stând chiar lângă școală. A început să râdă, însă exact asta am făcut. Surpriză, ora următoare! Gabi avea tema la franceză. Nu la Română, nu la Matematică ci doar la Franceză. Mi-am zis că e doar o coincidență și am repetat experimentul. Surpriză din nou. Avea tema la franceză. Le-am spus și colegilor, însă am uitat amănuntul cu culoarea albastră. Când am realizat că el răspunde doar la post-iturile albastre, am aplicat-o cu toții. Astfel, am reușit ca el să vină mereu cu tema făcută.

Alin, un alt copil cu ADHD, era atât de agitat și avea o energie încât nu aș fi crezut că îl voi putea vreodată să-l fac să stea liniștit. Totuși, făcându-l responsabil cu verificarea temelor, Alin s-a simțit important, mi-a mărturisit că se bucură că mă poate ajuta. După o lună de la „numirea” lui, Alin era mereu la începutul orei la catedră cu lista lui multicoloră unde-și nota colegii care nu-și făceau tema, liniștit și mereu cu zâmbetul pe buze pentru că mă poate ajuta!

Probabil că Sergiu a fost cel mai dificil caz de copil cu ADHD. Când l-am cunoscut, era elev în clasa a VI-a, nu avea nici un diagnostic și părea un copil ca și toți ceilalți. Din păcate, însă, comportamentul lui zicea altceva.  I-am fost diriginte 3 ani și de abia la sfârșitul clasei a VI-a, părinții lui au acceptat să-l ducă la medic pentru diagnosticare. Observându-l, încă de la început, am rugat psihologul școlar să vorbească cel puțin odată pe săptămână cu el, să vadă ce se întâmplă. Noi, cadrele didactice de la clasă, ne-am confruntat cu multe situații în care ni s-a dovedit că Sergiu este hiperactiv – niciodată nu stătea în bancă, nu avea teme, vorbea urât, jignea, se plictisea mereu, era agresiv etc. După nenumărate abateri disciplinare, am organizat un consiliu al clasei și ne-am hotărât să-i invităm și părinții să discutăm problemele identificate la fiul lor. Ne-am lovit de un refuz din partea părinților, însă a doua zi, a venit tatăl lui. Am discutat pe un ton cât se poate de calm, și în prezența psihologului i-am spus că-l bănuim de hiperactivitate. Reacția tatălui a fost pe cât de urâtă, pe atât de violentă și nu înțelegeam de ce. I-a interzis copilului să mai vină la școală. Însă, după o săptămână, mama lui a venit, împreună cu Sergiu, și după ce a plecat copilul în clasă, m-a luat în brațe și mi-a mulțumit. Nu înțelegeam de ce… După ieșirea nervoasă a tatălui, acesta s-a liniștit și a decis să meargă cu Sergiu la un consult. Toate temerile noastre era reale. Sergiu avea ADHD. Și nu doar el, și tatăl lui a primit același diagnostic. Sub tratamentul medicamentos, Sergiu s-a domolit foarte mult și a început să devină unul dintre premianții clasei, fiind un copil extrem de inteligent!

Acestea sunt doar câteva dintre experiențele avute cu copiii diagnosticați cu ADHD. Sunt sigur că mă voi confrunta și cu alte cazuri, însă sper, să găsesc mereu o soluție pentru problema fiecăruia și să fiu împăcat cu mine însumi că am făcut tot ceea ce am putut!

Fie că vorbim de un copil cu sindrom Down sau cu orice fel de altă dizabilitate, cu o educație adecvată și cu multă dragoste și încurajare din partea noastră, a cadrelor didactice  și tuturor celor implicați în viața lor – familie, prieteni, comunitate –, aceștia pot învăța mult mai multe decât se crede în general, dacă se intervine din timp, cu tact, răbdare și, mai presus de toate, perseverență!