Metoda proiectului la istorie – mijloc eficient de dezvoltare a competențelor necesare secolului XXI

Este absolvent al Facultății de Istorie, din cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” București, anul 1997. Din anul 1998 până în prezent, este profesor titular de istorie în cadrul Colegiului Tehnic „Anghel Saligny” Baia Mare. Din anul 2015, este director adjunct al colegiului. Are gradul didactic I, obținut în anul 2009. Studiile le-a completat prin absolvirea în anul 2009 a masterului în Management educațional, în cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad, Facultatea de Științe Economice, și a cursului postuniversitar „Trecutul de lângă noi. Istoria orală a comunităților locale” din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. Este formator județean și național, în cadrul CCD Maramureș (cursuri de formare în aria curriculară Consiliere și Orientare, DeCeE), SLÎMM (cursuri de formare Formator) și FSLI (SSM, Rolul leadershipului în managementul organizației).

Colegiul Tehnic Anghel Saligny, Baia Mare (Maramureş)

Lumea contemporană, prin dinamica şi radicalismul transformărilor la care asistăm, reprezintă pentru sistemul educaţional sursa unor noi provocări. Astăzi, omul îşi construieşte educaţia personală cu totul altfel decât în perioada anterioară, când educaţia era axată pe acumularea de informaţii într-un cadru formal, limitat de metode tradiţionale, expozitive. Instruirea în societatea cunoaşterii are rolul de a adapta învăţarea la cerinţele societăţii actuale, de a pune în centrul educaţiei nevoile individului şi de a forma indivizi apţi a se integra social şi economic. Pornind de la competenţele necesare secolului în care trăim, metoda proiectului îşi propune să le dezvolte în cadrul unui sistem unic de predare şi implementare a învăţării, pretabil oricărei discipline de studiu, inclusiv Istoriei, aşa cum rezultă din studiul realizat.

Dinamica lumii contemporane, ritmul accelerat al schimbărilor care au loc în viaţa noastră şi a societăţii în ansamblul ei, reprezintă pentru sistemul educaţional actual sursa unor noi posibilităţi şi a unor noi provocări. Într-o lume ale cărei coordonate principale sunt globalizarea şi diversitatea, se impune, mai mult decât oricând, ca tinerii să beneficieze de un sistem educaţional novativ şi competitiv, capabil să dezvolte competenţele necesare acestei „noi ordini mondiale”.

Creativitatea, capacitatea de a învăţa în permanenţă şi de a inova vor fi la fel de importante, sau poate chiar mai importante, decât domeniile tradiţionale de cunoştinţe acumulate în sistemul actual de educaţie, acestea din urmă fiind astăzi susceptibile de a deveni depăşite. Se impune astfel, căutarea unor metode şi mijloace de educaţie care să corespundă cerinţelor lumii viitoare.

Pornind de la caracteristicile generale ale demersului didactic actual, centrat pe elev şi, în consecinţă, centrat pe activităţi de învăţare, în activitatea curentă a profesorului de istorie pot fi identificate o sumă de roluri, complementare şi interdependente. Unul dintre aceste roluri îl constituie şi activitatea creatoare de situaţii de învăţare pornind de la programele şcolare (aşa-numitul curriculum intenţionat). Cunoaşterea temeinică a acestor programe reprezintă premisa unei eficiente activităţi didactice. Actualele programe şcolare subliniază rolul reglator al achiziţiilor elevilor în plan formativ.

Centrarea pe competenţe reprezintă singura modalitate prin care sintagma centrarea pe elev să nu rămână un simplu deziderat.

Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învăţământului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale ale elevului. La clasele de liceu, atât ciclul inferior, cât şi ciclul superior, ruta directă de calificare şi ruta progresivă de calificare, pentru a oferi coerenţă şi predictibilitate procesului de proiectare curriculară, s-au introdus programele şcolare centrate pe competenţe ce urmează a fi formate la elevi şi care să asigure corelarea conţinuturilor învăţării cu aceste competenţe.

Proiectarea curriculumului pe competenţe vine în întâmpinarea cercetărilor din psihologia cognitivă, conform cărora prin competenţă se realizează în mod exemplar transferul şi mobilizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor în situaţii şi contexte noi, dinamice.

Exemplific prin enumerarea competenţele generale ce se urmăresc a fi formate în ciclul inferior al liceului (menţionez aici faptul că programele la ciclul superior al liceului nu au fost schimbate în ultimii ani şcolari, elaborarea noilor programe  ţinând cont şi de achiziţiile dobândite de elevi în perioada anterioară, în clasele a IX-a şi a X-a şi continuând, la o scară superioară, aprofundarea competenţelor dobândite în ciclul inferior al liceului):

1. Utilizarea vocabularului şi a informaţiei în comunicarea orală sau scrisă;
2. Dezvoltarea comportamentului civic prin exersarea deprinderilor sociale;
3. Formarea imaginii pozitive despre sine şi despre ceilalţi;
4. Sensibilizarea faţă de valorile estetice ale culturii;
5. Utilizarea surselor istorice, a metodelor şi tehnicilor adecvate istoriei pentru rezolvarea de probleme.

De cealaltă parte, competenţele necesare secolului nostru, aşa cum apar ele în Parteneriatul pentru competenţele secolului XXI, vizează:

1. Responsabilitate şi capacitatea de adaptare;
2. Competenţe de comunicare;
3. Creativitate şi curiozitate intelectuală;
4. Gândire critică şi gândire sistemică;
5. Informaţii şi abilităţi media;
6. Capacităţi de colaborare şi interpersonale;
7. identificarea, formularea şi soluţionarea problemelor;
8. Auto-formare;
9. Responsabilitate socială.

Aşa cum se poate observa din analiza acestor competenţe generale, istoria ca obiect de studiu în cadrul ariei curriculare Om şi societate, contribuie la formarea competenţelor necesare secolului XXI: comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă, educaţia permanentă, adaptarea la schimbări, creativitatea ş.a. Transferul acestor competenţe spre domenii cât mai variate ale vieţii, operaţionalizarea lor în contexte noi, reprezintă un barometru important al învăţării adaptative, flexibile.

Această realitate presupune o regândire a actului didactic şi a rolurilor celor doi parteneri ai educaţiei: profesorul şi elevul. Noile roluri antrenează demersuri didactice bazate pe învăţarea centrată pe elevi (învăţarea prin descoperire, simularea, analiza surselor istorice, dezbaterea, jocul de rol, proiectul ş.a.).

Predarea prin proiecte integrează noile tehnologii în educaţie. Acest tip de predare face ca noua tehnologie să fie mai interesantă, mai utilă pentru cei care învaţă şi pregăteşte tânăra generaţie pentru o lume în care înţelegerea tehnologiei poate contribui la definirea succesului lor.

Predarea unităţii de învăţare „Lumea în perioada interbelică” prin metoda proiectului, vine să demonstreze eficienţa unui astfel de demers didactic. Astfel, după realizarea unei analize a nevoilor de învăţare ale elevilor, am stabilit, împreună cu aceştia, tema şi modalităţiile de lucru, inedite pentru ambele părţi, pentru studiul unităţii sus menţionate. Pentru a înţelege corect, elevilor le-a fost expusă şi explicată această metodă de predare-învăţare-evaluare, după care am trecut la realizarea propriu-zisă a proiectului. Prezentarea proiectului şi a întrebării esenţiale, precum şi a celor specifice unităţii de învăţare şi a întrebărilor de conţinut, s-a realizat printr-o publicaţie, un pliant, care le-a facilitat elevilor înţelegerea metodei şi a obiectivelor cercetării istorice.

Conform Planului de unitate, elevii au fost împărţiţi în grupe, cinci la număr, grupelor fiindu-le repartizate aceleaşi sarcini de lucru, însă teme diferite de cercetare, circumscrise temei generale. Produsul final al cercetării a fost realizarea unui Ziar, în care grupa să-şi expună rezultatele cercetării. Unităţii de învăţare i-au fost alocate şase ore, întâlniri „faţă în faţă”, însă partea consistentă a proiectului, din punct de vedere al timpului alocat, s-a desfăşurat on-line, pe site-ul dedicat special acestui proiect. Temele abordate au fost următoarele: Relaţiile internaţionale interbelice (grupa 1), România în relaţiile internaţionale interbelice (grupa 2), Regimuri politice în perioada interbelică (grupa 3), Criza economică mondială dintre anii 1929-1933 (grupa 4) şi Societatea în perioada interbelică (grupa 5).

O pagină specială „Materiale de sprijin pentru elevi” a fost creată pentru a oferi participanţilor la proiect, toate materialele necesare pentru realizarea activităţilor. Amintesc aici: Jurnalul meu, Lista de autoevaluare, Lista de interevaluare şi, de o importanţă deosebită, Lista de evaluare a ziarului.  De asemenea, la dispoziţia elevilor a fost pus şi un Material de sprijin pentru încurajarea autonomiei în învăţare, pe care aceştia l-au folosit în funcţie de tema cercetată şi propriile interese urmărite în finalizarea proiectului.

Pentru corecta apreciere a rezultatelor muncii lor, elevilor le-au fost oferite o serie de grile de evaluare, autoevaluare şi interevaluare, care să le măsoare cât mai fidel contribuţia în cadrul grupului şi să le ofere repere de autoperfecţionare în cazul aspectelor care puteau fi îmbunătăţite.

Rezultatele proiectului au fost expuse în cadrul unei ore speciale, în care fiecare grupă şi-a prezentat ziarul realizat şi impresiile din timpul activităţilor, aşa cum rezultă ele din Jurnalele personale.

Sintetic, un ziar realizat de exemplu de grupa 5, intitulat Lumea interbelică, a avut ca temă de cercetare „Criza economică din perioada 1929-1933” (vezi la adresa https://sites.google.com/site/lumeainterbelica/home/activitati-grupe/grupa-5). Membrii grupei au publicat articole legate de efectele crizei asupra economiei mondiale şi din ţara noastră, impactul pe care criza economică l-a avut asupra populaţiei, măsurile luate de guvernanţii statelor lumii pentru depăşirea acestei crize. Nu în ultimul rând, aşa cum a fost precizat şi în grila criterială a ziarului, o pagină a fost dedicată aspectelor mai puţin vizibile ale perioadei şi care de obicei nu fac obiectul lecţilor de istorie, aspecte care puteau stârni interesul elevilor prin caracterul lor „monden”, uneori umoristic şi de culise (caricaturi, umor din epocă, cancan, modă etc.). Rezultatele proiectului au fost expuse în cadrul unei ore speciale, în care fiecare grupă şi-a prezentat ziarul realizat şi impresiile din timpul activităţilor, aşa cum rezultă ele din Jurnalele personale.

Abordarea unităţii de învăţare prin metoda proiectului s-a dovedit a fi o alegere corectă, având în vedere interesul şi impactul avut asupra elevilor. Impresiile acestora au fost dintre cele mai pozitive, subliniind faptul că metoda proiectului le-a adus istoria mai aproape de preocupările lor, le-a inspirat activitatea la celelalte discipline de studiu şi în alte domenii de interes personal şi, nu în ultimul rând, şi-au exprimat intenţia de a realiza noi proiecte de asemenea factură la istorie.

Puşi în faţa unor situaţii de muncă diverse, metoda proiectului le-a oferit posibilitatea elevilor să-şi dezvolte o serie de competenţe în concordanţă cu nevoile societăţii contemporane şi specifice istoriei, fapt ce demonstrează eficienţa utilizării metodei şi necesitatea extinderii ei la alte unităţi de învăţare şi alte discipline de studiu. Sunt dezvoltate cunoştinţe şi competenţe care încurajează dorinţa de a cunoşte şi de a investiga, de a sintetiza informaţia şi de a crea produse ale învăţării în corespondenţă cu situaţii reale de viaţă. Unităţile de învăţare sunt astfel concepute, încât elevii să fie implicaţi în sarcini de lucru diverse, originale, care să le ofere posibilitatea să-şi construiască singuri parcursul educaţional, să descopere, să investigheze şi să creeze proiectul final în urma propriei cercetări. În centrul procesului de învăţare se află elevul, profesorul având rolul de a facilita demersul educativ, de a formula obiective clare şi de a defini în planul evaluării modalităţi concrete şi instrumente de evaluare complexe prin care elevii să demonstreze ceea ce au învăţat.

Pornind de la competenţele necesare secolului XXI, putem afirma, fără nicio reţinere, că utilizarea metodei proiectului la disciplina Istorie, reprezintă în egală măsură o provocare şi o necesitate.

În concluzie, la disciplina istorie, dezvoltarea competenţelor generale ca şi a competenţelor specifice, parcurgerea conţinuturilor, dar şi dezvoltarea unor valori şi atitudini în concordanţă cu competenţele secolului XXI, reprezintă un demers didactic pe cât de laborios, pe atât de creativ, un deziderat tangibil şi la îndemâna fiecărui profesor.

Bibliografie
– R. Doicescu (coord.), Ghid de evaluare pentru istorie, Editura ProGnosis, Bucureşti, 2001.
– C. Felezeu, Metodica predării istoriei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.
– Ş. Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2007.
– M. Singer (coord.), Ghid metodologic pentru aplicarea programelor şcolare din aria curriculară Om şi Societate, Editura S.C. Aramis Print S.R.L., Bucureşti, 2001.
– *** Curriculum Naţional. Planuri–cadru pentru învăţământul preuniversitar, MECTS, CNC.
– *** Programele şcolare de istorie pentru clasele IX-XII, în vigoare;
– *** Intel®Teach – Instruire în societatea cunoaşterii. Suport de curs, SIVECO Romania S.A.
www.p21.org/
www.fseromania.ro/
www.siveco.ro/
www.edu.ro/
sites.google.com/site/lumeainterbelica

 

Cuvinte cheie: istorie, proiect, metodă, competențe, TIC
Accesări: 2.424