Mijloacele de învăţământ și rolul lor motivațional

În şcoala modernă, procesul de învăţamânt se doreşte a fi unul axat pe modelul interactiv, ce presupune corelaţia şi interacţiunea reciprocă predare-învăţare-evaluare. Dacă în şcoala tradiţională cea mai importantă era acţiunea de predare, iar personajul principal era profesorul, în şcoala modernă pionul principal este elevul care  îşi întărește, rectifică şi modifică experinţa cognitivă, cu scopul îmbunătățirii cunoștințelor, profesorul având rolul de a-l susține cognitiv-afectiv-motivaţional-atitudinal, astfel realizându-se un echilibru între predare și învăţare.

Predarea şi învăţarea  formează  un ansamblu  ce poate fi completat prin evaluare, acţiuni ce sunt complementare şi acoperă  întreaga activitatea cognitivă şi formativă ([1], pg. 63). Perfecţionarea relaţiei predare-învăţare-evaluare revine în atenția didacticii moderne, deoarece numai în acest mod devine logică și omogenă relaţia obiective-conţinuturi-metodologie-rezultate-reglare.

Profesorul Ioan Cerghit definea predarea ca pe „un ansamblu complex de acţiuni şi comportamente didactice specifice, destinate învăţării” ([2], pg. 18).
Relaţia predare-învăţarea este exprimată de Ioan Neacşu în termenii „cutiei negre” şi ai dublului feed-back – predarea = input, învăţarea = output, iar apoi  învăţarea = input şi rezultatele învăţării = output –  predarea fiind „un sistem de acţiuni variate în formă şi conţinut, orientate spre elev, din realizarea cărora, în sistemul de interacţiuni profesor-elev, ia naştere învăţarea” ([10] p. 67).

Motivaţia constituie un factor cu o contribuţie decisivă la succesul profesional şi şcolar. Dintre factorii motivaţionali amintim: recompensa, condiţiile de învăţare, facilităţile, climatul psihosocial, cadrul organizatoric, mijloacele de învățământ, notarea etc. ([4], pg. 36).

În accepţiunea  cea mai largă, motivaţia reprezintă „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ”. O definiţie mai completă este cea oferită de Al. Roşca, acesta văzând în motivaţie totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.

Motivaţia este factorul care determină organismul să acţioneze şi să urmărească anumite scopuri. Orice act de conduită este motivat, chiar dacă, uneori, nu ne dăm seama pentru ce motiv facem o acţiune sau alta. Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită incitare, direcţionare şi susţinere energetică.

Formele  motivaţiei se pot clasifica ([6], pg. 66):

1. După natura stimulului motivaţia poate fi pozitivă (are la bază lauda, recompensa, încurajarea) şi negativă (cea care are la bază ameninţarea, pedeapsa, blamarea).

2. După plasarea  sursei generatoare a motivaţiei, ea poate fi clasificată în intrinsecă (atunci când sursa care o generează sunt trebuinţele personale ale individului şi este solidară cu activităţile lui; De exemplu, un individ munceşte pentru că îi place ceea ce face şi munca reprezintă o sursă de satisfacţie pentru el sau dacă individul exercită o muncă în conformitate cu aptitudinile şi abilităţile lui) şi extrinsecă (când sursa care generează motivaţia se află înafara individului căruia îi este sugerată sau chiar impusă). Motivaţia extrinsecă nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate.

Motivaţia extrinsecă poate fi negativă (are la bază reacţii de respingere şi aversiunea individului faţă de consecinţele neplăcute precum concedierea, retrogradarea, critica, teama de eşec, pierderea prestigiului ş. a. –  [6], pg. 66) sau pozitivă  (când omul vizează obţinerea beneficiilor prin practicare cu succes a meseriei – beneficiile sunt salariul mai mare,obţinerea prestigiului profesional şi social, dobândirea unor poziţii ierahice superioare, obţinerea unor facilităţi speciale cum ar fi locuinţă de serviciu, maşină, telefon etc).

3. După natura trebuinţelor individului, motivaţia poate fi: cognitivă (are la bază nevoia de a cunoaşte a individului, curiozitatea, interesul intelectual faţă de o anumită problemă sau faţă de o anumită profesiune) şi afectivă (când este determinată de nevoia individului de a se simţi bine în compania altora, de a obţine aprobarea din partea altor  persoane, de a se simţi apreciat etc. – [6], pg. 67).

O analiză a varietăţii motivelor care stau la baza activităţii de muncă şi de învăţare trebuie să pornească de la piramida trebuinţelor, datorată psihologului american Abraham Maslow. Teoria lui Maslow este extrem de cunoscută şi a avut un imens succes, chiar dacă are o serie de limite. Conform acestei teorii, trebuinţele umane sunt organizate într-o structură ierarhică  la bază fiind plasate trebuinţele fiziologice, iar în vârful piramidei, trebuinţele referitoare la realizarea de sine.

Modelul ierarhic al trebuinţelor umane, elaborat de Maslow, cuprinde următoarele categorii de trebuinţe:

• trebuinţe fiziologice (trebuinţa de hrană, de apă, trebuinţa sexuală, trebuinţa de odihnă);
• trebuinţe de securitate (apărare, protecţie, echilibru emoţional);
• trebuinţe de iubire şi apartenenţă la grup (trebuinţa de a aparţine unui grup, de a fi acceptat, trebuinţa de a oferi şi primi afecţiune);
• trebuinţe de stimă de sine (trebuinţa de prestigiu, trebuinţa de a beneficia de aprobare şi preţuire, trebuinţa de a atinge obiective);
• trebuinţe cognitive (trebuinţa de a înţelege, de a cunoaşte, de a explora, de a descoperi);
• trebuinţe estetice (trebuinţa de frumos, de ordine, de simetrie, de armonie);
• trebuinţe de autoactualizare:  de autorealizare şi de valorificare a propriului potenţial (trebuinţa de a-şi utiliza potenţialul creativ, de a găsi autoîmplinirea-  [8], pg. 122).

Termenul de mijloc de învăţământ desemnează resursele materiale concepute şi realizate pentru activitatea de predare-învăţare-evaluare, pe care profesorul le utilizează pentru a facilita perceperea, înţelegerea, fixarea şi consolidarea cunoştinţelor şi abilităţilor practice. Mijloacele de învăţământ pentru studiul istoriei reprezintă un ansamblu de resurse şi instrumente materiale şi tehnice folosite de profesori în predare şi de elev în învăţare, pentru realizarea obiectivelor stabilite de programele şcolare la acest obiect de învăţământ  ([3], pg. 124).

Mijloacele de învăţământ, prin potenţialul pedagogic, presupun principii care le asigură funcţii speciale în raport cu rolul dominant în activitatea didactică. Principiile au în vedere activizarea procesului de cunoaştere, prin solicitarea memoriei şi a interesului pentru problemele prezentate. Funcţiile mijloacelor de învăţământ sunt ([3], pg. 131):
a) Funcţia de comunicare a informaţiilor.
b) Funcţia de substituire constă în faptul că mijloacele de învăţământ substituie realitatea matematică într-o manieră proprie. Prin imagini, modele etc. asigură observarea în grup, oferă posibilitatea elevului de a explora realitatea substituită, de a investiga spaţiul istoric, cauzele unor evenimente.
c) Funcţia de motivare a învăţării (stimulatoare) constă în capacitatea mijloacelor de învăţământ dirijate de profesor de a provoca, dezvolta şi stimula motivaţia învăţării. Cu ajutorul lor, profesorul de matematică reuşeşte să prezinte în mod atrăgător, captivant, tema avută în dezbatere în procesul de predare-învăţare.
d) Funcţia formativă se valorifică în predarea-învăţare a matematicii prin capacitatea mijloacelor audio-vizuale de a stimula analiza, sinteza, comparaţia.
e) Funcţia ergonomică (funcţia de realizare a efortului în activitatea de predare-învăţare) este capacitatea mijloacelor de învăţământ de a transmite un volum mare de informaţii într-un timp scurt. Folosirea unor mijloace de învăţământ cât mai diversificate în activitatea la clasă oferă profesorului de matematică cadrul necesar unor activităţi eficiente, cu valenţe educative deosebite.
f) Funcţia de evaluare  ([3], pg. 135) a randamentului şcolar oferă posibilitatea profesorului de matematică de a obţine informaţii referitoare la rezultatele instruirii, cunoştinţe stocate (ex: pe calculator), capacităţi şi deprinderi dobândite de elevi.

Putem concluziona că profesorul este cel care, prin alegerea mijloacelor adecvate de învățământ și prin elaborarea strategiilor specifice, poate să îi motiveze pe elevi, indiferent de ciclul de învățământ darținând cont de acesta, să își însușească și să înțeleagă noțiunile  de matematică și nu numai.

Referințe și bibliografie:
[1] Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan Negreţ-Dobridor, Ion, Pânişoară, Ion-Ovidiu, Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
[2] Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri, strategii, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
[3] Ionescu, Miron (coord.), Radu, Ion (coord.), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
[4] Iosif, Gh., Moldovan-Scholz, M., Psihologia muncii, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996.
[5] Maslow, Abraham, Motivaţie şi personalitate, Editura Trei, Bucureşti, 2009
[6] Omer, Ioana, Psihologia muncii, Editura Fundaţiei ”România de mâine”, Bucureşti, 2007.
[7] Roco, Mihaela, Creativitatea şi inteligenţa emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
[8] Dorina Sălăvăstru, Psihologia învăţării, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
[9] Stoica, D., Stoica, M., Psihopedagogie şcolară, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
[10] Neacșu, Ioan, Instruire şi învăţare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.