Modalități de combatere a agresiunii contra lecturii

Existenţa procesului de agresiune împotriva lecturii este o certitudine de ceva timp şi nu mai trebuie argumentat. Efectele sale ar putea fi agravante pe termen lung şi se manifestă prin substituirea lecturii textului cu imaginea, sau cu surogate de text, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin modificarea funcţiilor lecturii (socială, de delectare şi de studiu). Imaginea năvăleşte sub forma benzilor desenate, a afişelor, a serialelor TV, iar mijloacele electronice, prin extraordinara lor proliferare specifică au de partea lor şi criteriul economic (preţul, tirajul), încât raporturile dintre text şi cititor, sau dintre autor şi cititor s-au modificat foarte mult. Dacă mai adăugăm la aceasta accelerarea răspândirii computerului, inclusiv a internetului (bibliotecile şi librăriile cibernetice constituie alt subiect), avem un tablou nu tocmai optimist pentru cartea şi lectura tradiţională. Apare atunci întrebarea cum poate fi combătută agresiunea împotriva lecturii, prin ce modalităţi?

Opinăm că o strategie în spiritul lecturii concepute ca bucurie a spiritului, aşa cum a fost percepută în timp de mari personalităţi, poate fi realizată prin coroborarea a trei resurse: una o constituie textele artistice prin tot ce conţin ele în planul emoţionalităţii, spontaneităţii şi a originalităţii, asigurând funcţia de delectare cu valorile ei estetice; alta ţine de profesionalismul cititorului, ce se formează prin toate formele vieţii şcolare, sub forma conştientizării şi a perfecţionării continui a tehnicii lecturii (obiectiv fundamental al disciplinei limba şi literatura română); în sfârşit, a treia resursă se alimentează dinspre ceea ce am numi puterile didacticului ce trebuie să înglobeze cerinţe privind anatomia textului, mărimea ponderii studiului lor, precum şi a codurilor de interpretare a unei mai mari varietăţi de texte.

În procesul lecturii propriu-zise, specialiştii au semnalat desfăşurarea a câtorva demersuri esenţiale care sunt aplicate de profesorul de limba și literatura română în practica școlară: inspectarea oculară a textului, degajarea sensului, reacţia subiectului faţă de ce citeşte. Ideea este analizată de Gray şi Robinson[1], care propun un model al lecturii, ce conţine: 1. percepţia cuvintelor; 2. comprehensiunea (“sesizarea clară a conţinutului semantic”, “abilitatea de a citi rândurile, de a citi printre rânduri şi de a citi dincolo de rânduri”); 3. reacţia faţă de ideile autorului şi evaluarea lor (opinii critice, răspunsuri emoţionale, concluzii); 4. asimilarea (fuziunea informaţiilor şi ideilor obţinute prin lectură cu cele aflate în posesia cititorului; modul de a utiliza textul, care aparţine de fapt problematicii receptării). Percepţia operei reprezintă o activitate constructivă. Malraux susținea faptul că “percepţia stilizează”, adică atunci când cititorul intră în contact cu opera se produce o învestire, o individualizare a mesajului transmis.

Comprehensiunea este esența lecturii, conţinând acea “negociere a sensului” care se realizează treptat, pe măsură ce se înaintează în lectură. Lumea ficțională nu i se dezvăluie dintr-odată cititorului şi, pentru a o înţelege, el integrează semnificaţiile parţiale (ale cuvintelor, propoziţiilor, frazelor) în ipoteze globale pe care le verifică pe traseu. Se naște astfel o “lume posibilă” (concept provenit din filosofia lui Leibniz), “un construct cultural” (U. Eco), fiecare lume sau univers diegetic conținând textul său propriu. Incipitul constituie punctul de pornire decisiv atât pentru autor, cât şi pentru cititor. Lectorul trăieşte şocul instalării într-o lume străină, căutând repere, desfăşurând o activitate prospectivă în care un rol important îl are recunoaşterea genului. “Nenumăratele lumi posibile ale literaturii nu se deosebesc atât prin problematică – ce rămâne, până şi în cele mai fantaste dintre ele, una universal umană – , cât şi prin construcţia lor în universul virtual. Tocmai aceste construcţii determină ritmuri şi viteze de lectură diferite, astfel încât s-ar putea spune că întrebuinţăm, de la o lume la alta, în funcţie de genul ei, mijloace de transport diferite.

În lumile inventate în proză şi, adesea, în dramaturgie, se circulă de obicei într-un ritm confortabil şi cu viteze controlabile, indiferent dacă întrebuinţăm bicicleta, trenul sau automobilul de curse. În lumile instituite prin compoziţia specifică poeziei se intră în schimb, cel mai ades prin catapultare, printr-o contrariere a tot ce înseamnă ritmul obişnuit de mers. Citind poezie, în această confruntare imediată cu o imagine suprasaturată de semnificaţii, cititorul practică zborul cu parapanta, sare în bazin de la trambulină sau se lansează în aer cu viteza unei staţii orbitale”[2]. Pe parcurs, lectorul-călător întâlneşte diverse obstacole sau dificultăţi care-l pun la încercare, impunându-i un proces de reflecţie în urma căruia el ia o atitudine: refuză provocarea (sărind pasajele mai grele sau chiar renunţând la lectură) sau primeşte provocarea. Aceste dificultăţi pot fi privite ca nişte „oferte de colaborare” (F. Manolescu) cu preţ ridicat, nişte sfidări aruncate lectorului spre a-l obliga să-şi folosească inteligenţa şi fantezia pentru a înţelege semnificaţia textului.

Tot pentru a-i trezi interesul şi curiozitatea, autorul poate folosi acele “nedeterminări” (Ingarden) sau “viduri semantice” (Iser), lăsându-l pe cititor să clădească lumea în locul său prin imaginaţie, să completeze ceea ce este nespus. Implicat în această călătorie, cititorul caută existenţa unor repere, aşa-numitele “chei de lectură”[3] ce pot furniza, în viziunea lui Paul Cornea, cuvinte-cheie, semnalări emfatice (inserţii prin care autorul îşi face cunoscută opinia).

Pe parcursul lecturii, importante sunt și emoţiile, satisfacţia biruirii obstacolelor, tensiunea aşteptărilor, efectul cathartic, deoarece paralel cu înţelegerea textului se desfăşoară o operaţie de modalizare şi evaluare (fiecare informaţie este apreciată în funcţie de parametrii afectivi). Emoţia estetică este o stare complexă determinată de “spectacolul frumuseţii şi mai cu seamă de întruparea în artă”, cum spunea Tudor Vianu în lucrarea sa “Estetica”. Cercetătorul sublinia câteva aspecte legate de trăirea estetică, afirmând că, „în receptarea frumosului artistic” e vorba de o serie întreagă de efecte estetice “ca jerba de scântei a unei rachete”[4], actul lecturii presupunând cooperarea dintre procesul cognitiv şi afectivitate.

Credem că există un plan subtil pe care profesorul de limba și literatura română îl deține pentru a le forma elevilor competența de lectură, iar modalităţile cadrului didactic provoacă și potenţează incredibil de mult puterea de seducţie a lecturii prin manifestarea creativităţii; ori de câte ori i s-a oferit teren de manifestare, aceasta – ca printr-un miracol psihologic – a modificat parametrii de manifestare a raporturilor text-cititor.

Referințe și bibliografie generală
(1). W. Gray, Robinson apud P. Cornea, Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988
(2). S. Cordoş, Ce rost are să mai citim literatură?, Bucureşti, “Compania”, 2004
(3). P. Cornea, Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988
(4). T. Vianu, Estetica, Bucureşti, Ed. Orizonturi, 1978