Modele de eficacitate educațională

Modelele de eficacitate educațională sunt cadre teoretice și practice folosite pentru a evalua și îmbunătăți performanța instituțiilor educaționale. Ele ajută la identificarea factorilor care contribuie la succesul academic al elevilor și la implementarea strategiilor pentru optimizarea acestor factori.
Edmonds (1979) a identificat următorii cinci factori care, în opinia sa, sunt corelaţi cu performanţele şcolilor eficiente: un management puternic şi atenţia acordată calităţii educaţiei; aşteptări mari privind performanţele tuturor elevilor; siguranţă şi ordine (mediu favorabil învăţării); accentul pus pe predarea disciplinelor de bază (citire, scriere, matematică); evaluările şi monitorizarea frecventă a progresului elevilor.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, Rutter, Maugham și Mortimore au descoperit că atitudinea personalului, comportamentul și accentul pus pe performanța academică au fost factorii care au influențat învățarea și că practicile eficiente privind monitorizarea pot ameliora rezultatele școlare. Alți factori subliniați, cum ar fi managementul clasei, care face elevii activi în procesul de învățare, disciplina fermă și un bun sistem de pedepse și recompense, de asemenea au îmbunătățit rezultatele școlare finale ale elevilor. Începând cu 1980, un nou val de cercetare asupra școlilor eficiente a încercat să definească caracteristicile acestora (Mortimore, Sammons, Stool, Lewis și Ecob, 1988; Teddlie şi Stringfield, 1993). Într-o analiză de treizeci de ani de cercetări asupra performanțelor în domeniul educației școlare, realizate în principal în țările anglo-saxone, dar și în restul Europei, Sackney distinge caracteristicile sau grupurile de caracteristici identificate ca factori care contribuie în mod pozitiv la eficacitatea actului instructiv-educativ:

• management performant în domeniul actului didactic, sprijinirea/susținerea elevilor, monitorizarea rezultatelor, definirea unei orientări clare;
• accentul pe învățarea elevilor, organizarea timpului, prioritatea acordată competențelor de bază;
• climatul școlar, colaborarea dintre profesori, consultarea cu privire la decizii, abordarea pragmatică a problemelor;
• cultura organizațională puternică și sănătoasă, viziunea clară a misiunii, accentul pus pe îmbunătățirea rezultatelor;
• nivelul ridicat al așteptărilor referitoare la performanțele elevilor și ale profesorilor, motivarea intelectuală;
• monitorizarea permanentă și riguroasă a progresului școlar și a rezultatelor instituției;
• preocuparea continuă pentru formarea și dezvoltarea profesională a personalului;
• parteneriatul cu părinții, implicarea lor în viața școlii.

Am ales să mă opresc asupra a două modele teoretice de eficacitate educațională. modelul CIPP și modelul/ teoria Școli eficiente.

Modelul CIPP (Cognitive Information Processing) a fost creat în anii 1960 de Daniel Stufflebeam, considerat „părintele evaluării”. Acest model asigură prezentarea teoriei sub forma schemelor de reorganizare a cunoștințelor stocate în memorie, a structurilor mentale ipotetice reconstruite, care devin o bază pentru recunoașterea rapidă a cunoștințelor, reflectarea modalităților de integrare a cunoștințelor și experienței, formarea și utilizarea unei concepții proprii cu privire la cele cunoscute. Este un model orientat spre decizii care colectează sistematic informații despre un program pentru a identifica punctele forte și limitările în conținut sau livrare, pentru a îmbunătăți eficacitatea programului sau să planifice un alt program. Utilizatorii acestui model sunt adesea concentrați pe evaluarea managementului, deoarece acest cadru combină patru domenii principale de evaluare – context, input, proces și produs:

Context: Analizează nevoile și circumstanțele în care funcționează programul educațional. Are ca scop înțelegerea mediului în care se desfășoară programul. Acest lucru include identificarea nevoilor, problemelor și oportunităților, precum și stabilirea obiectivelor programului.

Întrebări cheie: Care sunt nevoile și problemele care trebuie abordate? Care sunt obiectivele și prioritățile programului?

Input: Evaluează resursele, strategii și planurile utilizate pentru a atinge obiectivele educaționale. Are ca scop evaluarea intrărilor și se concentrează pe resursele, strategia și planificarea necesare pentru a atinge obiectivele programului. Aceasta implică analizarea resurselor umane, financiare și materiale, precum și a planurilor de acțiune.

Întrebări cheie: Ce resurse sunt disponibile și necesare pentru implementarea programului? Care este planul de acțiune și cum va fi implementat?

Proces: Monitorizează implementarea și desfășurarea programului. Are ca țintă evaluarea procesului și urmărește modul în care se desfășoară programul în practică. Aceasta include monitorizarea și documentarea activităților programului pentru a asigura că se respectă planul și pentru a identifica problemele care apar pe parcurs.

Întrebări cheie: Cum este implementat programul? Ce obstacole și probleme apar și cum sunt acestea abordate? Se respectă planul inițial?

Produs: Evaluează rezultatele finale și impactul programului, concentrându-se pe rezultate și impactul programului. Aceasta implică măsurarea succesului în atingerea obiectivelor stabilite și evaluarea efectelor pe termen scurt și lung.

Întrebări cheie: Care sunt rezultatele și impactul programului? Au fost atinse obiectivele stabilite? Ce efecte pe termen lung a avut programul?

Avantajele utilizării modelului sunt:

• oferă o abordare completă și detaliată pentru evaluarea programelor, acoperind toate aspectele importante de la planificare până la rezultate finale;
• acest model este aplicabil într-o varietate de domenii și tipuri de programe, fiind adaptabil la diferite contexte și nevoi specifice ale programelor evaluate;
• modelul CIPP se concentrează pe îmbunătățirea continuă a programelor, nu doar pe evaluarea lor finală. Acest lucru permite ajustări și îmbunătățiri pe parcursul implementării;
• prin furnizarea de informații detaliate și structurate despre fiecare etapă a programului, modelul CIPP ajută la luarea deciziilor informate și bazate pe date.

Modelul CIPP este utilizat nu doar în evaluarea programelor educaționale, ci și în domeniul sănătății publice, pentru a evalua eficiența campaniilor de prevenție, programelor de vaccinare și altor inițiative de sănătate, de asemenea, în proiectele de dezvoltare comunitară, cum ar fi cele de infrastructură, servicii sociale sau dezvoltare economică, pentru a asigura că resursele sunt utilizate eficient și că obiectivele comunității sunt atinse.

Punctele slabe ale programului sunt:

• implementarea modelului CIPP poate fi complexă și consumatoare de resurse, necesitând timp, personal specializat și finanțare adecvată pentru a colecta și analiza datele;
• evaluarea contextului și a intrărilor poate fi influențată de percepțiile și judecățile evaluatorilor, ceea ce poate introduce un grad de subiectivitate;
• în unele organizații, poate exista rezistență la schimbare și la implementarea recomandărilor rezultate din evaluare, ceea ce poate limita impactul pozitiv al modelului CIPP.

În concluzie, modelul CIPP de evaluare dezvoltat de Daniel L. Stufflebeam este un instrument valoros și cuprinzător pentru evaluarea programelor, oferind o structură clară și detaliată pentru a îmbunătăți procesele și rezultatele acestora. Deși poate fi complex și consumator de resurse, beneficiile sale în termeni de luare a deciziilor informate și îmbunătățirea continuă a programelor îl fac un model larg utilizat și apreciat.

Un alt model asupra căruia mă opresc este Modelul/ teoria Școli eficiente (Effective Schools), a lui Ronald Edmonds Edmonds, este un cadru teoretic dezvoltat în anii 1970, pentru a identifica caracteristicile școlilor care reușesc să ofere o educație de calitate tuturor elevilor, dar s-a concentrat, în mod special, asupra școlilor din medii defavorizate. Ronald Edmonds și echipa sa au dezvoltat această teorie în contextul unei preocupări crescânde pentru performanțele academice slabe ale elevilor. Scopul lor a fost să identifice caracteristicile comune ale școlilor care reușesc să obțină rezultate academice ridicate, chiar și în fața provocărilor socio-economice. Edmonds a examinat datele despre performanțe de la școlile primare din mai multe orașe mari din SUA, unde elevii proveneau din medii sărace și a reușit să identifice școli în care acești copii au avut un mare succes. Comparând aceste școli cu alte școli de succes sau nereușite, Edmonds a reușit să identifice caracteristicile care păreau esențiale pentru succesul elevilor.

Edmonds și colegii săi au identificat mai multe caracteristici comune pe care le-au considerat esențiale pentru succesul școlar. Aceste caracteristici sunt cunoscute sub numele de „cei cinci factori ai școlilor eficiente”. În 1979, Edmonds a publicat „Effective Schools for the Urban Poor”, subliniind următoarele caracteristici ale școlilor eficiente:

• „Leadership puternic care are o viziune clară și este capabil să mobilizeze resursele necesare pentru a îmbunătăți procesul educațional. Acest tip de leadership se concentrează pe îmbunătățirea predării și învățării. Așteptări ridicate pentru toți elevii, indiferent de background-ul lor socio-economic. Aceste așteptări sunt comunicate clar și constant.
• Focalizarea pe competențele fundamentale, curriculumul fiind concentrat pe dezvoltarea competențelor fundamentale în citire, scriere și matematică. Accentul se pune pe asigurarea că toți elevii ating un nivel înalt de competență în aceste domenii de bază.
• Monitorizarea frecventă a progresului elevilor prin evaluări regulate și sistematice. Aceste evaluări ajută la identificarea rapidă a problemelor și la intervenirea promptă pentru a oferi suport suplimentar acolo unde este necesar.
• Mediu școlar sigur și ordonat în care elevii se simt în siguranță și respectați, care promovează disciplina și ordinea. Un mediu de învățare pozitiv este esențial pentru succesul academic.”

Teoria își propune să abordeze inegalitățile educaționale și să ofere oportunități egale pentru toți elevii, indiferent de mediul lor socio-economic. Prin implementarea celor cinci factori identificate de Edmonds, școlile pot crea un mediu de învățare care promovează succesul academic pentru toți elevii. În mediile defavorizate, elevii se confruntă adesea cu multiple obstacole care le pot afecta performanța școlară.

Așteptările ridicate și monitorizarea frecventă a progresului ajută la menținerea unui standard academic înalt și la identificarea rapidă a elevilor care necesită sprijin suplimentar. Școlile din medii defavorizate ar trebui să beneficieze în mod special de un leadership puternic, care poate mobiliza resurse, inspira elevii și profesorii pentru a implementa strategii eficiente pentru îmbunătățirea performanței școlare.

În medii defavorizate, unde resursele pot fi limitate, este esențial să se concentreze pe competențele fundamentale care sunt critice pentru succesul academic și viitorul profesional al elevilor. Accentul pe citire, scriere și matematică asigură că elevii obțin bazele necesare pentru a progresa în educație și în viață.

Politicile educaționale la nivel de district și de stat au adoptat principiile lui Edmonds pentru a crea standarde de performanță și responsabilitate pentru școlile din medii defavorizate, asigurându-se că acestea primesc resursele și sprijinul necesar. Formarea continuă a cadrelor didactice și a liderilor școlari în medii defavorizate se bazează adesea pe modelul „Effective Schools”, concentrându-se pe îmbunătățirea abilităților de predare, managementul clasei și leadership-ul instrucțional.

Una dintre principalele critici aduse teoriei este că, deși identifică caracteristici comune ale școlilor de succes, nu oferă întotdeauna soluții clare pentru implementarea acestor caracteristici în școli care se confruntă cu probleme sistemice. De asemenea, există preocupări că modelul poate pune prea multă presiune pe cadrele didactice și elevi, uneori neglijând aspectele socio-emotionale ale învățării. De la publicarea inițială a teoriei, cercetările în educație au continuat să dezvolte și să rafineze ideile lui Edmonds. În prezent, multe abordări ale „școlilor eficiente” includ și alte factori, cum ar fi implicarea părinților, colaborarea între profesori, dezvoltarea profesională continuă și utilizarea tehnologiei educaționale.

În concluzie, teoria „Școli eficiente” a lui Ronald Edmonds oferă un cadru pentru îmbunătățirea performanțelor academice și reducerea inegalităților educaționale. Implementarea principiilor identificate de Edmonds poate contribui semnificativ la succesul academic al elevilor din aceste medii. Teoria lui Edmonds a avut un impact semnificativ asupra reformelor educaționale, modelul său a fost adoptat și adaptat de numeroase districte școlare și a influențat politici educaționale la nivel național și internațional. Accentul pe leadership instrucțional și pe așteptări ridicate a contribuit la creșterea responsabilității și a performanței școlare.

Bibliografie
Cristea, S.(2004). Managementul organizaţiei şcolare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Cucoş, C. (2008). Teoria şi metodologia evaluării. Iaşi: Editura Polirom. Orţan, Florica, 2003, Management educaţional, Editura Universităţii din Oradea
Goh, C. B., & Gopinathan, S., (2008), Education in Singapore: Developments Since 1965, In The Singapore Economy: An Econometric Perspective
Moldoveanu, M., Oproiu, G., (2003), Repere didactice și metodice în predarea disciplinelor tehnice, Editura Printech, București Mulder, F., (2012), The logic of national policies and strategies for Open Educational Resources. The International Review of Research in Open and Distance Learning, Vol.14, no. 2, iunie 2013
Downer, Donovan F., (1991). Review of Research on Effective Schools, McGill Journal of Education
Deng, Z., & Gopinathan, S., (2006)., The Changing Curriculum: Public Policy, State, and Knowledge in Singapore.” In International Handbook of Educational Policy