Noile educaţii: educaţia ecologică

Noile educaţii sunt generate de problematica lumii contemporane de natură ecologică, politică, demografică, sanitară, economică. Acestea sunt definite prin programele UNESCO drept „răspunsuri ale sistemelor educaţionale la imperativele lumii în care trăim, contemporană”.
Conţinuturile noilor educaţii sunt concretizate în obiective care reflectă: educaţia relativă la mediu, educaţia pentru comunicare şi mass-media, educaţia în materie de populaţie, educaţie pentru buna înţelegere şi pace, educaţie pentru participare şi democraţie, educaţie nutriţională, educaţie pentru o nouă ordine internaţională…

“Avem nevoie de o modalitate de gândire substanţial diferită, pentru că omenirea să supravieţuiască.” We shall require a substantially new manner of thinking if mankind is to survive. -Albert Einstein

În ultima vreme datorită consecinţelor pe care le suportăm din cauza schimbărilor climatice provocate de orice tip de poluare se pune accent pe educaţia ecologică. Astfel, într-o Conferinţă a Naţiunilor Unite, se lansa un semnal de alarmă în legătură cu peturbarea echilibrului ecologic cauzată de intervenţiile iraţionale ale omului: „Apărarea şi ameliorarea mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare a devenit pentru
umanitate un obiectiv primordial.” Scopul educaţiei ecologice a fost precizat la conferinta
interguvernamentală (1977 la Tbilisi) sub egida UNESCO: „educatia relativă la mediu trebuie, înainte de toate, să urmărească dezvoltarea gradului de conştiinţă şi a responsabilităţii tuturor oamenilor faţă de mediu şi problemele sale. Oamenii trebuie să dobândească: cunoştinţele, atitudinile, motivaţia, angajarea şi instrumentele necesare pentru a acţiona, individual şi în colectiv, în vederea soluţionării problemelor actuale şi prevenirii apariţiei unei noi probleme”.

Educaţia ecologică ar trebui introdusă ca disciplină distinctă, încă din perioada fragedă, pentru că ea nu-şi va atinge scopul dacă acţiunile pe care le induce elevului nu valorifică ceea ce se întâmplă în jurul acestuia, în comunitatea în care trăieşte.

În primul rând este vorba de o educaţie formală care are ca scop stabilirea interdependenţei între factori şi efectele în lanţ privind problemele mediului care merge până la analiza critică globală, conform principiilor lui  Claude Sauchon si Lester Brown. Educaţia nonformală vine în completarea educaţiei formale, în vederea motivării elevului prin angajarea lui în diferite proiecte şi activităţi extracurriculare de mediu precum: ecologizarea unor zone, plantarea arborilor, sărbătorirea Zilelor eco, întâlnire cu specialişti, excursii, realizarea de albume cu fotografii, confecţionarea de jucării, costume din materiale reciclabile, crearea unor bloguri cu difuzarea activităţilor întocmite precum: https://sites.google.com/site/bealwayseco/, http://ecosic.blogspot.com/. Cele două forme ale educaţiei vin să complementarizeze educaţia informală, fiind astfel susţinute de sensibilizarea elevilor prin contactul cu familia, comunitatea, grupurilor sociale, mass-media.

Ecologia s-a dezvoltat pe fondul problemelor majore cu care se confruntă civilizaţia umană globalizată: cresterea exponenţială a populaţiei umane, creşterea impactului de mediu produs de o economie din ce în ce mai mare: resurse finite, poluarea, schimbările climatice. Ea este o simbioza între abordările ştiintifice (biologie, chimie, fizică, geografie, geologie, paleontologie, demografie etc) şi abordările legate de societatea umană în aspectele sale istorice, politice, sociale, economice, totodată integrând şi 3 moduri de abordare filosofică şi artistică. Prin înţelegerea fenomenelor derulate în ecosisteme, a interrelaţiilor dintre om si mediul de viaţă, contribuie la  dezvoltarea capacităţii analitice şi sintetice, a gândirii critice raţionale, a utilizării argumentaţiei logice, a capacităţii de analiză a datelor şi de rezolvare de probleme, a creativităţii şi independenţei în gândire, a capacităţii de comunicare, a muncii în echipă, a simţului artistic/ estetic şi a fundamentului etic/ moral etc, ducând la capacitatea de analiză, sinteză, conştientizare a problemelor şi încercarea găsirii de soluţii la problemele de mediu.

Bibliografie:

1. Mihai Stanciu. Reforma conţinuturilor învăţământului – Cadru metodologic. Editura Polirom, Bucureşti, 1999.
2. Mariana Momanu. Introducere în Teoria Educaţiei. Editura Polirom, Bucureşti, 2002.
3. www.educatieecologica.ro