Paradigma constructivistă în predarea și învățarea științelor

Cu ocazia participării la un curs de fomare susținut la Universitatea Frederick din Limassol, am audiat o ilustrare interesantă a teoriei costructiviste şi a implicaţiilor acesteia în procesul de predare-învăţare, în general, şi a ştiinţelor, în particular. Împreună cu alți colegi cadre didactice, inspectori, formatori şi metodişti pentru învăţământul primar, am realizat, în cadrul unor ateliere de lucru captivante, experimente ştiinţifice inedite, pe baza cărora am înţeles mai ales care sunt principiile constructiviste, cum se aplică ele în cadrul lecţiei, ce tipuri de procese cognitive se dezvoltă în activităţile experimentale, care sunt paşii unui experiment constructivist (contextualizarea, observaţia, ipoteza, predicţia, înregistrarea datelor, organizarea lor, concluzia, generalizarea) etc.

Am participat în luna martie a acestui an, alături de patruzeci de cadre didactice, inspectori, formatori şi metodişti pentru învăţământul primar din Municipiul Bucureşti şi din  Judeţul Călăraşi, la  Proiectul Leonardo da Vinci (LLP/LdV/VETPRO/2012/RO/356)- ”Îmbunătăţirea competenţelor formatorilor din învăţământul primar în domeniul ştiinţelor”.
Cursul a avut loc la Universitatea Frederick din Limassol, unde prof. universitar Nikos Valanidis a realizat cu măiestrie pedagogică o ilustrare interesantă a teoriei costructiviste şi a implicaţiilor acesteia în procesul de predare-învăţare, în general, şi a ştiinţelor, în particular.

Totodată, am constatat că, în ciuda criticilor avansate de unii profesori (conservatori-tradiţionali), constructivismul nu renunţă la rolul activ al profesorului sau la cunoştintele sale de expert în educaţie. Constructivismul modifică acest rol, profesorii ajutând elevii să-şi construiască propria cunoaştere mai degraba decât să reproducă o serie de fapte. Profesorii constructivişti furnizează instrumente ale cunoaşterii cum ar fi: activităţi de rezolvare a problemelor, activităţi bazate pe investigarea realităţii, pe baza cărora elevii pot formula şi testa ideile proprii, pot trage concluzii şi realiza inferenţe, pot să-şi dezvolte cunoaşterea într-un mediu de învăţare bazat pe colaborare. Ghidaţi mereu de profesori, elevii îşi construiesc activ cunoştinţele şi nu acumulează mecanic cunoştinţele transmise de profesor sau extrase din manuale.

Constructivismul este deseori greşit interpretat ca o teorie în care elevul „reinventează roata”. De fapt, constructivismul favorizează şi declanşează curiozitatea înnăscută a elevilor: nu „reinventează roata”, ci mai degrabă învaţă „cum se învârte”. Sunt motivaţi prin aplicarea cunoştinţelor la realitatea înconjurătoare, învăţând să formuleze ipoteze, să testeze teorii şi să tragă concluzii din datele observate.

Din această perspectivă, accentul se pune nu atât pe informaţiile pe care elevii le dobândesc prin experiment, ci pe modul în care ei îşi construiesc propria înţelegere şi cunoaştere a lumii, pe baza experienţei şi a reflecţiei asupra acestei experienţe. Lucrurile nou întâlnite sunt reinterpretate prin prisma ideilor şi experienţelor anterioare, rezultând fie modificarea convingerilor pe care elevii le aveau, fie renunţarea la informaţia nouă (în cazul în care demonstrăm că este nerelevantă). Elevii devin astfel creatori activi ai cunoaşterii proprii, cu ajutorul întrebărilor, explorării şi evaluării cunoştinţelor pe care le dobândesc  prin învăţare.

Ni s-a demonstrat că abordarea constructivistă stă la baza unor tehnici de predare diferite de cele tradiţionale. Constructivismul înseamnă încurajarea elevilor în utilizarea unor tehnici active (experimente, rezolvarea unor probleme întâlnite în viaţa de zi cu zi etc.) care să conducă la crearea de noi cunoştinţe. Aceste cunoştinţe sunt  supuse unui proces de reflecţie individuală, dar şi discuţiilor colective cu scopul de a observa modul în care elevii progresează în realizarea sarcinilor şi în înţelegerea sensurilor. Profesorul înregistrează concepţiile preexistente în mintea copiilor referitoare la temele studiate, apoi ghidează activităţile care se adresează acestor concepţii şi încearcă să construiască noile cunoştinţe pe baza lor.

Ca profesori, am înţeles importanţa încurajării elevilor să-şi evalueze permanent modul în care aceste activităţi îi ajută să îşi dezvolte întelegerea lucrurilor. Elevul îşi pune întrebări despre modul în care învaţă şi despre activităţile pe care le desfăşoară la şcoală cu scopul de a deveni „expert în învăţare”. Cu ajutorul unui mediu de învăţare bine planificat, elevii învaţă „cum să înveţe”. Procesul poate fi privit ca o spirală. Pe măsură ce reflectă permanent asupra experienţelor proprii, elevii descoperă că ideile cîştigă în influenţa şi complexitate şi îşi dezvoltă abilităţi din ce în ce mai puternice de a integra noua informaţie. Unul dintre cele mai importante roluri ale profesorului devine acela de a încuraja acest proces de învăţare şi reflecţie.

De exemplu,  în timpul activităţii de la universitate, am discutat în grupuri problema transformării energiei solare în masă lemnoasă (în cazul creşterii copacilor), temă ce poate fi abordată la Ştiinţe în învăţământul primar. Deşi formatorul cunoaştea răspunsurile care duceau la rezolvarea problemei, s-a concentrat în a ne ajuta să reformulăm întrebările în mod util. Ne-a cerut fiecăruia să reflectăm şi să ne examinăm nivelul actual al cunoaşterii. Atunci când unul dintre cursanţi a adus în discuţie un concept relevant, profesorul l-a evaluat şi a indicat grupului că ar fi un câştig dacă ar încerca să îl exploreze. Împreună am ajuns la ideea că nu substanţele minerale şi apa se transformă în masă, ci energia solară. Aceasta însă nu are masă ci este doar un soi de baterie de energie care creează substanţe chimice, adică materie, care are masă şi din care este compusă masa lemnoasă a copacului.

În decursul realizării experimentelor, am dedus importanţa deosebită pe care paradigma constructivistă o acordă observaţiei şi cercetării ştiinţifice în procesul de învăţare. Contează mai ales modul în care elevii îşi construiesc cunoaşterea, pe baza experienţei şi a reflecţiei. Datele sunt reinterpretate, rezultând fie modificarea convingerilor, fie renunţarea la informaţia nouă. Elevii devin creatori activi ai cunoaşterii proprii, prin explorare şi evaluarea cunoştinţelor dobândite.