Predarea limbii engleze, între abordări clasice și moderne

Articolul prezintă în ordine cronologică cele mai cunoscute abordări ale predării și învățării limbii engleze de-a lungul timpului (metoda traducerii gramaticale, metoda ascultare-repetare, metoda comunicării). Fiecare abordare este descrisă succint, menționând-se avantajele și dezavantajele acesteia în lucrul cu elevii, metodele, tehnicile și mijloacele folosite, rolul profesorului, poziția elevilor. Articolul insistă asupra celei mai noi abordări în didactica de specialitate (metoda comunicării), oferind exemple de activități care pot fi folosite de către profesori la clasă.

Modul în care se predă și se învață limba engleză a cunoscut diverse abordari de-a lungul timpului, influențate de contextul social și cultural. În mod tradițional ( sec. XVIII), învățarea limbii engleze se baza pe explicății ample referitoare la structura limbii și la regulile de gramatică dupa care aceasta funcționează. În acest caz, profesorul era actorul cel mai important în timpul orei. El era autoritatea care vorbea cel mai mult, transmitea cunoștințele necesăre elevilor, hotăra activitațile ce urmau a se desfășura în clasă, în timp ce elevii ascultau, își luau notițe și rezolvau exercițiile pe care le primeau. În afară de studierea amănunțită a regulilor de gramatică, învatarea limbii engleze presupunea și  memorarea unor lungi liste de cuvinte alături de echivalentele acestora în limba elevilor, precum și traducerea unor fragmente însemnate cantitativ din limba engleză în limba cursanților.

Aceasta abordare, inspirată din învățarea limbilor clasice, cunoscută în didactica limbii engleze drept „metoda traducerii gramaticale”, “grammar translation method”, s-a dovedit de-a lungul timpului ineficientă, întrucât elevii, puși în situații concrete, nu erau capabili să comunice, deși stăpâneau foarte bine regulile de gramatică ale limbii engleze și  memoraseră liste foarte lungi de cuvinte englezești și traducerea lor. Deoarece profesorul vorbea cam tot timpul, elevilor le rămânea foarte puțin timp pentru a încerca să folosească singuri limba pe care o studiau. Ei știau foarte multe lucruri despre limba engleză, dar nu erau capabili să o folosească pentru a comunica. Faptul că profesorul transmitea o mulțime de cunoștințe și oferea explicății detaliate asupra felului în care se folosește limba engleză în diverse situații nu însemna neapărat că elevii chiar învățau să o folosească singuri. Regulile gramaticale sunt utile până într-un punct, dar cunoașterea lor nu reprezintă un scop în sine. Ele trebuie să fie niște mijloace a căror cunoaștere să faciliteze procesul comunicării. Pe lângă regulile gramaticale, elevii trebuie să fie expuși la situații concrete de comunicare și să aiba șansa de a participa ei înșiși la aceste situații.
Ineficiența metodei descrise anterior i-a determinat pe specialiștii în didactica limbii engleze să elaboreze noi metode de a studia această limbă. Printre cele mai cunoscute menționăm teoria lingvistului american Stephan Krashen. Inspirandu-se din teoria behaviorista a lui Skinner, care considera că orice lucru se învață urmând schema stimul-răspuns, Stephan Krashen considera că o limbă străină este  un comportament care poate fi învățat asemenea limbii materne. Aceasta metodă, folosită cu precădere între anii 1950-1960, numită în didactică „metoda ascultare-repetare”, “audio-lingual method”, se bazează pe limba vorbită. Învățarea regulilor gramaticale devine inutilă în cazul acestei noi teorii.

Profitând de dezvoltarea tehnologiei care devine din ce în ce mai accesibilă, susținătorii acestei metode introduc în clase casetofoane, televizoare, calculatoare. Elevii au șansa de a auzi  vorbitori nativi și nu doar limba artificială pe care o auzeau pana atunci de la profesor. Ei sunt puși să repete în cor sau individual ceea ce aud, în ideea că astfel se va forma un anumit tip de comportament și în felul acesta limba străina va fi ușor însușită. Rolul profesorului este de a-i face pe elevi să vorbească și de a le corecta greșelile.

Avantajele majore al acestei metode sunt importante. Elevii sunt expuși la limba engleză autentică. Ei conștientizează că engleză se vorbeste folosind accente, intonații, ritmuri diferite. Profesorul nu mai este autoritatea supremă a cărui misiune este doar de a transmite cunoștințe. Elevul are pentru prima dată ocazia de a se  auzi vorbind engleză. Dezavantajele însă sunt evidente. Limba este scoasă din context, iar elevii tot nu sunt în stare să comunice așa cum ar trebui să o facă în situații concrete, în afara clasei.
Varianta britanică a acestei teorii americane se numește “Presentation, Practice, Production” (”prezentare, practică, producție”).  Având în vedere că limba străină se învață în context, profesorul prezintă o situație de comunicare ( la magazin, la cinema, la spital etc).  O data ce elevii au fost informați referitor la situația de comunicare pe care urmeaza să o simuleze, profesorul le transmite cunoștințele pe care ar trebui să le folosească (cuvinte, intonație, gesturi). Ei repetă individual sau în cor. O data ce și-au însușit cunoștințele transmise, se construiesc alte situații de comunicare similare. Spre exemplu, dacă inițial ei sunt învățați să poarte un dialog pentru a face o rezervare la un restaurant, se trece apoi la a face o rezervare la un hotel.

Cea mai noua însă abordare, folosită frecvent astăzi în sălile de clasă este cea numită  „metoda comunicării”, “communicative approach”, un termen umbrelă care însumează o multitudine de metode de predare ale limbii engleze. Având în vedere că trăim într-o societate în care comunicarea este esențială, învățarea limbii engleze este orientată în acest sens. Obținerea unui loc de muncă este condiționată în multe cazuri de abilitatea de comunica eficient în cadrul unui interviu. Succesul economic este favorizat de publicitate, tot o forma de comunicare. Exemplele sunt nesfârșite. Scopul învățării limbii engleze în acest context este de a-i face pe elevi să comunice în această limbă.  Elevul nu repetă pur și șimplu ceea ce aude, ci este pus în situații care il determină să comunice (pentru a împrumuta o carte, pentru a rezolva un puzzle, pentru a cere o informație, pentru a cumpăra un cadou etc).  Astfel el devine actorul principal în timpul orei. Rolul profesorului se schimbă. El nu mai este autoritatea supremă care impune activitățile la care elevii sunt obligați să participe, ci este un antrenor care îi încurajează și sprijină pe cursanți să își dezvolte căpacitatea de a se exprima cursiv în limba engleză. Elevii sunt organizați în grupuri și încurajați să comunice între ei, mărindu-se astfel timpul în care vorbesc în engleză.  Profesorul nu mai urmărește cu precădere corectarea greșelilor și nu îi întrerupe pe elevi, ci îi încurajează să comunie fluent. Nu se mai insistă pe regulile de gramatică, pe pronunția corectă, pe traduceri, ci pe funcțiile limbii (a saluta, a mulțumi, a face o invitație etc.),  pe ceea ce este în stare să facă elevul, folosind limba. Profesorul are în vedere nu atât acuratețea limbii folosite, ci abilitatea elevului de a se descurca în situații concrete de comunicare (ce registru trebuie folosit, ce cuvinte trebuie selectate, care este tonul adecvat în diverse situații de comunicare precum o petrecere, un interviu, un discurs official etc).

Printre avantajele majore al acestei abordări se numără faptul că limba se învață în context, că elevii sunt puși în situații concrete de comunicare, sunt încurajati să comunice  între ei și să aibă astfel încredere în ei înșiși. Dezavantajul major este că, odată neglijate greșelile în favoarea fluenței în comunicare, elevii se obișnuiesc cu structuri greșite care se corectează cu dificultate. De asemenea, de multe ori elevii folosesc limba lor atunci când nu sunt urmăriți sau se tem să nu fie ironizați de colegi pentru felul în care vorbesc limba engleză.

Exemple de activități specifice acestei abordări:
1. Elevii lucrează pe perechi. Un elev primește o poză pe care trebuie să o descrie în timp ce celălalt desenează ceea ce i se descrie. La sfârșit, cei doi compară poza și desenul.
2. Un grup de elevi urmăresc o parte dintr-un film, în timp ce alt grup urmărește altă parte a filmului. O parte a filmului rămâne nevizionată. La fînal, cele doua grupuri se reunesc și discută pentru a recrea povestea.
3. Elevii sunt grupați câte patru. Ei trebuie să realizeze un afiș în care să prezinte un eveniment care va avea loc în orașul lor. Pentru a realiza acest afiș, ei trebuie să comunice în engleză.
4. Un elev stă în fața clasei și descrie artistul preferat, fără a-i da numele. Ceilalți îi pun întrebări la care el trebuie să răspundă doar cu da sau nu. Jocul continuă până elevii ghicesc despre cine e vorba.
5. Jocuri de rol (la gară, la cinema, la magazin).
6. Simularea unei petreceri, a unui interviu de angajare.

Fiecare abordare prezentată are avantaje și dezavantaje, lesne de înțeles. În practica la clasă, profesorii combină o mulțime de metode, adaptate particularităților elevilor pe care îi au în față, în vederea unei învățări eficiente. Ei au în vedere faptul că elevul trebuie încurajat să utilizeze cât mai mult limba engleză pentru a comunică în situații similare celor din viața reală, dar nu pot neglija în totalitate nici regulile gramaticale, acuratețea limbii folosite, corectitudinea scrisului, traducerile, mai ales având în vedere că majoritatea examenelor oficiale (bacalaureatul, examenele de admitere la facultăți de profil) presupun verificarea cunoștințelor de gramatică și redactarea unor texte în limba engleză.  Ceea ce dictează alegerea unei metode sau a alteia sunt nevoile și posibilităților elevilor a căror interes trebuie urmărit cu precădere.

Bibliografie:
Harmer, Jeremy, The Practice of English Teaching, London, Longman, 1991.
Scrivener, James, Learning Teaching, London,  Macmillan, 2005.