Prevenirea şi reducerea fenomenelor de violenţă la nivelul clasei de elevi

Încă din anii 1930, Sigmund Freud vehicula ideea că umanitatea se îndreaptă spre violenţă, iar J. J. Rousseau vedea oamenii fericiţi de la natură, dar tulburaţi de societate. Cu certitudine, atât unul cât şi celălalt au avut dreptate. În ziua de azi, zâmbim din ce în ce mai rar, suntem din ce în ce mai nervoşi, grăbiţi, stresaţi. Când nu ne convine ceva, răbufnim şi acuzam. Ne transformăm încetul cu încetul în altcineva.

Este vorba oare de furie? Dacă durează puţin, mai treacă-meargă. Cu toţii trecem prin aşa ceva, dar problema este că, în asemenea situaţii, sunt părinţi care îşi pălmuiesc copilul, îl alungă din preajma lor, îi vorbesc urât… Cel mare va găsi o formă sau alta de apărare, dar cel mic ce va face oare? Nu după multe stări de furie ale părinţilor, “micile fiinţe” vor începe să-şi distrugă jucăriile, să-i lovească pe alţi copii, să-i înjure pe bunici, să mâzgălească pereţii, să omoare animale mici sau alte fapte de violenţă. La micuţul şcolar, starea sa de violență nu va întârzia să apară chiar din primele zile de scoala – deși va fi supus la unele reguli ale colectivului. “Micuţul agresat” va începe să vorbească urât, să bată , să scuipe etc. …

Eficiente s-au dovedit a fi programele bazate pe rezolvarea de probleme sociale în care tinerii erau învăţaţi să urmeze paşi specifici de rezolvare a problemelor interpersonale. Alte programe au încercat centrarea pe îmbunătăţirea competenţei prosociale şi reducerea comportamentului de risc. Un asemenea program propus de Schinke, Botvin şi Orlandi (1991) includea următoarele componente pentru un program eficient: deprinderi generale de rezolvare de probleme şi luare de decizii; abilităţi cognitive generale pentru rezistenţa la influenţele media şi interpersonale; abilităţi de creştere a autocontrolului şi stimei de sine; strategii de adaptare la situaţii stresante şi anxietate prin utilizarea deprinderilor cognitive de coping şi tehnicilor de relaxare comportamentală, deprinderi generale interpersonale şi asertive.

Cu siguranţă, învăţătorul observă destul de repede instabilitatea ”psiho-motorie şi emoţională” a elevilor care se reflectă în:

• lipsa concentrării atenţiei;
• agitaţie continua, excesivă, comunicare(exprimare) incoerentă;
• abundenţa de mişcări;
• labilitatea emoţiilor şi sentimentelor, a gândirii;
• comportamente dependente de circumstanţe de moment ale mediului.

Se pot elabora planuri de măsuri care pot fi extinse chiar la nivelul şcolii, planuri care să semnaleze cazurile de violenţă şi să le amelioreze în acelaşi timp.

Plan de măsuri pentru prevenirea/ reducerea fenomenelor de violenţă la nivelul claselor de elevi

Actori implicaţi: elevi, cadre didactice, părinţi, consilier şcolar, reprezentanţi ai comunităţii locale;
Domeniu: violenţa în interiorul mediului şcolar:
– includerea , în fiecare semestru, în cadrul orelor de dirigenţie a cel puţin unei teme care să pună în dezbatere problema violenţei între elevi şi a relaţiilor dintre elevi- cadre didactice, personal didactic auxiliar şi nedidactic;
– lectorate cu părinţii în care să fie dezbătuta ca o temă principală problemă violenţei în mediul familial, a violenţei între elevi, a relaţiilor dintre elevi şi cadre didactice şi a comportamentului părinţilor în şcoală;
– organizarea unor activităţi extraşcolare sportive, artistice, civice în cadrul cercurilor de la nivelul unităţii şcolare, a clubului copiilor, având ca profil non-violenţa;
– organizarea unor programe civice , având că teme : “ Stop violenţei! Lumea poate fi mai bună!”, “Sunt civilizat. Vrei să fii ca mine?”, “Spunem nu anturajului nociv!“, prin care elevii mărşăluiesc prin şcoală cu pancarde care au scrise pe ele titlurile mai sus menţionate;
– iniţierea de programe şi proiecte ale Consiliului Elevilor pe o problematică vizând combaterea violenţei la nivelul unităţii şcolare:
Ex. 1. Proiectul “ Sapatamana anti-violenţei”;
Ex. 2. Proiectul “ Încă o şansă”;
Ex. 3. Proiectul “ Zilele toleranţei”.
– consilierea psiho-pedagogica a elevilor care prezintă forme accentuate de manifestare violentă, agresivă, în relaţiile cu colegii şi cadrele didactice, în cadrul Cabinetului de consiliere psihopedagogică;
– consilierea pedagogică a cadrelor didactice pe problematica prevenirii şi combaterii violenţei în mediul şcolar;
– desfăşurarea consiliului profesoral cu tema: “Responsabilităţile sistemului educaţional privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copiilor”;

Domeniu: Violenţa în cadrul ciclului primar:
– canalizarea surplusului de energie al şcolarului mic spre activităţi organizate cu sens şi scop, cu tema : “Vreau să “mă fac” un om mare… cuminte şi cu …minte”;
– lichidarea conflictelor interioare ale copilului prin ambianta şcolară calmă caracterizată printr-un sistem de cerinţe constante, impuse ferm , dar binevoitor;
– valorificarea conţinutului lecţiilor în vederea educării unei conduite civilizate;
– analiza comportamentului din timpul lecţiilor, recreaţiilor şi activităţilor extraşcolare în scopul promovării celor decente, pozitive, civilizate şi contracarării celor negative, vulgare , indecente;
– implicarea efectivă a părinţilor în activitatea de educaţie prin selectarea programelor media şi aprobarea vizionării lor, cunoaşterea prietenilor şi scoaterea dintr-un eventual anturaj nociv, prin pedesirea ferma a abaterilor.

Educatorii pot să deţină un rol de bază în prevenirea şi limitarea comportamentelor agresive ale tinerilor prin variate modalităţi de intervenţie:

• crearea unui mediu şcolar sigur, cooperant, eliminând factorii de risc ai comportamentului agresiv;
• dezvoltarea, implementarea şi evaluarea unor programe pentru şcoală care să ducă la creşterea rezistenţei copiilor în postura de iniţiator al actului agresiv, victimă sau susţinător;
• dezvoltarea, implementarea şi evaluarea unor programe care să abiliteze atât copiii cât şi părinţii în analiză critică a emisiunilor TV sau mass media (American Psychological Association Comission on Violence and Youth 1993 apud J. Allan, J. Nairne, J.A. Majcher, 1996).

Dincolo de măsurile de combatere a fenomenului de violenţă în familie şi maltratare a copiilor, se impun şi măsuri de prevenire a acestor fenomene: identificarea factorilor de risc. Pentru aceasta OMS a lansat un program de prevenire care urmăreşte patru niveluri de risc: individual (prin dezvoltarea respectului de sine a partenerilor, conştientizarea capacităţii şi a puterii de control), interpersonal (prin creşterea coeziunii familiei, cultivarea relaţiilor armonioase dintre părinţi şi copii, încurajarea femeii de a lua parte la controlul veniturilor casei), instituţional (prin programe educative, dezvoltarea sistemului de servicii de sănătate, recreere etc.), structural (prin stabilitate politică, controlul pieţei muncii, egalitate de gen şi nonviolenţă în societate).

În concluzie, date fiind cele prezentate, consider că se impun că necesare următoarele măsuri:

• sensibilizarea autorităţilor cu privire la promovarea măsurilor legislative care să reglementeze clar măsurile de combatere a violenţei în familie (mai ales asupra copiilor);
• educarea populaţiei în direcţia prevenirii şi combaterii violenţei familiale (autoeducaţie, cunoaşterea şi apelul la servicii specializate);
• punerea în practiă a măsurilor sociale de înlăturare a factorilor de risc.

Bibliografie:
Cucoş, C.(coord.) Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Polirom, Iaşi, 1998.
Deutsch, M. Psihologia rezolvării conflictului. TEORA, Bucureşti, 1996.
Gliga, L.(coord.) Managementul conflictului – ghid.Tipogrup press, Buzău, 2001.
Stan, E. Profesorul între autoritate şi putere. Polirom, Iaşi, 1996.
***      Conflictele şi comunicarea. Editura Arc, Bucureşti, 1988.