Principii aplicabile profesorului în contextul dezvoltării resurselor educaţiei contemporane

Profesorii şi formatorii sunt actori cheie în orice strategie care are în vedere dezvoltarea unei societăţi sau economii a cunoaşterii. O pregătire corespunzătoare a acestora îi poate ajuta să răspundă provocărilor unei societăţi bazate pe cunoaştere.
Articolul descrie cateva principii cu rol fundamental pentru desfăşurarea optimă a activităţii instructive-educative, a căror aplicare corectă permite realizarea cu succes a activităţii didactice.

Pentru utilizarea optimă a resurselor investite în educaţie şi formare profesională este necesară asigurarea unei distribuiri şi utilizări echitabile a resurselor financiare, dezvoltarea de analize cost-beneficiu în ceea ce priveşte investiţiile în educaţie şi formare, precum şi sprijinirea evaluării şi asigurării calitative a sistemelor prin utilizarea indicatorilor şi a banchmarking-ului. În ultimii ani, în ţara noastră, se constată creşterea ofertelor de formare şi a participării cadrelor didactice la programele de educaţie şi formare profesională.

Acesta este contextul în care se aplică principiile pedagogice şi cele didactice. Principiile pedagogice sunt definite din perspective celor trei “c” şi sunt delimitate de triunghiul eficienţei:

• principiul cunoaşterii pedagogice,
• principiul comunicării pedagogice şi
• principiul creativităţii pedagogice.

Principiile didactice rezultă din intersectarea celor pedagogice. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

• principiul participării conştiente a elevului la activitatea de învăţare;
• principiul participării active;
• principiul accesibilităţii cunoştinţelor;
• principiul legării teoriei de practică;
• principiul corelării  activităţii frontale, de grup şi individuale;
• principiul continuităţii, unităţii şi sistematizării;
• principiul intuiţiei/corelaţiei dintre intuitive şi logic;
• principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor.

Pe lângă principiile didactice tradiţionale, există şi altele care jalonează modul de dezvoltare a unui învăţământ eficient. Ele au un rol fundamental în asigurarea desfăşurării optime a activităţii instructive-educative. Dintre acestea, multe se referă la cadrul didactic, iar aplicarea lor corectă permite realizarea cu succes a activităţii didactice.

1. Principiul automotivării cadrului didactic. Este cel mai important dintre principiile amintite, fără de care celelalte rămân fără obiect, mai ales că demotivarea se manifestă atât în cazul profesorilor debutanţi, cât şi al celor titulari.  Cauzele demotivării sunt complexe: motivaţia salarială redusă, degradarea climatului şcolar, birocraţia în creştere, schimbările frecvente din sistemul de învăţământ.

Motivarea pentru cariera didactică este importantă, profesia didactică este una dintre cele mai importante dar este afectată de imaginea structurată în mentalul colectiv care nu ajută desfăşurarea procesului unstructiv-educativ. Automotivarea este la fel de importantă ca şi motivarea şi ţine de resursele interne ale fiecărei persoane. Sistemul trebuie şi el să ofere cadrelor didactice o strategie de motivare coerentă şi adaptată.

2. Principiul competenţei cadrului didactic. Competenţa este  văzută în mod diferit. Spencer vorbea de un iceberg al competenţei în vârful căruia se află cunoştinţele şi abilităţile care sunt mai uşor de evaluat decât partea invizibilă a competenţei care cuprinde conceptul de sine, atitudinile, valorile, motivaţia.  Un alt criteriu care determină competenţa este cunoaşterea psihopedagogică dezvoltată de fiecare cadru didactic deoarece cunoştinţele de specialitate nu sunt suficiente. De fapt, competenţa cadrului didactic este un ansamblu de elemente în care cunoştinţele de specialitate şi cele psihopedagogice trebuie să se întrepătrundă.

3. Principiul cunoaşterii pedagogice. Se referă la faptul că un proces instructiv –educativ eficient este condiţionat de cunoaşterea pedagogică. Profesorul aplică anumite tipare în diverse situaţii pedagogice, acestea sunt rezultatul cunoaşterii pedagogice.  Ioan Ovidiu Pânişoară susţine chiar că recunoaşterea tiparelor este similară cunoaşterii pedagogice pe care cadrele didactice o folosesc pentru alegerea soluţiei corespunzătoare unei anumite situaţii.

4. Principiul autorităţii didactice. Este important mai ales că în societatea contemporană se vorbeşte adesea despre scăderea sau lipsa acestui tip de autoritate a cadrelor didactice în faţa elevilor.  Acest fenomen este considerat şi o cauză a crizelor prin care trece sistemul de învăţământ actual. Explicaţia constă în bulversarea valorilor sociale în care elevii nu îşi mai respectă profesorii.

În cazul autorităţii didactice trebuie să avem în vedere că vorbim despre prestigiu mai mult decât despre putere sau împuternicire de  comanda care face parte din definirea autorităţii. Greşeala multor profesori constă tocmai în raportarea la definiţia autorităţii ca putere şi consideră că este legitim ca elevii să asculte de profesor. Puterea este însă implicită, nu impusă, elevul nu este un subordonat, relaţia elev – profesor nu trebuie să fie una bazată pe formalism ci pe calităţile concrete ale cadrului didactic.

5. Principiul libertăţii de alegere. Şcoala tradiţională punea la dispoziţia elevului o singură opţiune, obligaţia de a învăţa. De aceea ea creează o presiune de respingere ridicată. Dacă profesorul utilizează comanda directă pentru a se asigura că elevii fac ce li se spune atunci aceştia vor repinge sarcina.  Dacă este formulată o interdicţie, elevul va dezvolta ceee ce se numeşte fenomenul de reactanţă psihologică conform căreia cel căruia i se adresează interdicţia o va respinge deoarece nu are libertatea de a alege şi consideră interdicţia ca fiind nelegitimă.

Psihologic, dacă elevului i se oferă măcar două variante, una dintre ele fiind cea dorită de profesor şi cealaltă de neacceptat, va alege în final ceea ce profesorul a urmărit.  Dar alegerea trebuie să fie una reală nu iluzorie, elevii trebuie să poată alege dintre mai multe variante de activităţi pentru a putea fi cu adevărat motivaţi.

6. Principiul construirii independenţei. Este unul care trebuie să guverneze învăţământul modern, elevul nu trebuie să fie dependent de profesor sau de materia de învăţat ca în învăţământul tradiţional.  În şcoală se poate dezvolta uşor dependenţa de autoritate, respectiv dependenţa elevului faţă de profesor. Rezultatul este crearea unui elev  pasiv, fără iniţiativă, manipulabil şi influenţabil. Dar societatea are nevoie de persoane implicate, autonome, care să aibă iniţiativă. Trebuie aplicate principiile echităţii, cadrul didactic trebuie să le ofere elevilor elemente de autoevaluare pentru a le da sentimentul independenţei în judecata prestaţiei personale faţă de calificativul primit.

Psihologia defineşte ca etape intermediare între dependenţă şi independenţă, contradependenţa şi dependenţa reciprocă (interdependenţa). Contradependenţa apare în momentul în care elevul nu doreşte să fie controlat iar cadrul didactic ca figură de autoritate nu intenţionează să renunţe la acest rol. Ea determină acte de rebeliune deoarece este singura formă de a reacţiona a persoanei controlate. Dependenţa reciprocă presupune împărţirea controlului între cadrul didactic şi elev (negociată direct sau indirect dinainte).

7. Principiul primelor impresii. Se referă la faptul că până la 85% din imaginea pe care oamenii şi-o fac unii despre alţii este rezultatul primei impresii. Cadrul didactic care apare pentru prima oară în faţa unor elevi le va creea acestora o primă impresie care va persista pe tot parcursul relaţiei didactice. De aceea cadrele didactice trebuie să se preocupe de modul în care apare în faţa clasei deoarece acest fapt va genera atitudinile ulterioare ale elevilor.

Principiul poate fi aplicat şi momentului iniţial al lecţiei. Captarea atenţiei nu trebuie privită superficial, dacă elevii au o impresie favorabilă despre lecţie de la început o vor păstra pe tot parcursul acesteia.  Asfel profesorul îşi va asigura un mai mare grad de implicare a elevilor care vor avea şi o dorinţă de cunoaştere ridicată.

8. Principiul familiarităţii.  Este opus celui al primei impresii şi se referă la diminuarea efectului acesteia. Acest principiu poate fi aplicat în şcoală în diverse situaţii. De exemplu, când managementul impune măsuri care nu sunt agreate de către elevi sau profesori, acest principiu, combinat cu puterea obişnuinţei va transforma, cu timpul, opinia despre acea problemă  iar măsurile luate vor fi în final acceptate.

În ştiinţele socio-umane, acelaşi lucru poate însemna şi success şi insucces didactic. Insuccesul se numeşte efect bland şi este o eroare de evaluare conform căreia cadrele didactice au tendinţa de a aprecia mai bland greşelile elevilor pe care îi cunosc mai bine.

9. Principiul ambianţei se referă la influenţa contextului  fizic asupra procesului de învăţământ. Stă în puterea profesorului care, împreună cu elevii, pot modifica sau crea un mediu de învăţare plăcut (o clasă curată, luminoasă, amenajată plăcut). Ambianţa nu îmbunătăţeşte semnificativ, conform studiilor, performanţa propriu-zisă ea având un efect pozitiv asupra procesului general şi mai ales asupra creativităţii.
Contextul social-economic ca parte a ambianţei este cel care are o influenţă mai mare asupra procesului instructive-educativ.

10.  Principiul evitării gândirii stereotipe.Chiar dacă ne considerăm obiectivi, nu putem scăpa de gândirea stereotipă. Referindu-se la capacitatea elevilor așteptările profesorilor pot constitui motorul de dezvoltare al acestora. Totodata aceasta poate duce la rezultate slabe, dacă așteptările sunt pe măsură, chiar dacă performanțele ce vor fi atinse ar fi mai ridicate.

Elevii vor fi mai atenți la ore, mai sârguincioși și liniștitți dacă li s-a spus despre profesor că este inteligent și competent.  În cazul în care un profesor consideră că toți elevii sunt inteligenți și nu se poate să nu reușescă, el va obține maximum de la elevi, prin simplul fapt că a ignorat o realitate evidentă.

11. Principiul încurajării. Un fenomen ce poate fi identificat în practica școlară este depresia școlară. Despre persoanele care suferă de depresie Fontaine spune că sunt “ apatice, demotivate și sensibile doar la faptele negative din viața lor, ceea ce creează un feedback de întreținere a stării lor”.
Cauzele depresiei școlare:

• presiunea exercitată asupra elevului pentru obținerea performanțelor școlare deosebite;
• obținerea notelor care nu corespund efortului depus de către elev conduc la revoltă sau depresie;
• compararea propriilor performanțe cu performanțele altor elevi considerate superioare.

Elevul trebuie provocat  în permanență să își depășească starea actuală, iar stimulentul constă în exercitarea unei presiuni optimale. În lipsa acesteia, elevul nu se va simți motivat să-și depășească limitele și să evolueze la maxim, iar presiunea prea mare exercitată asupra acestuia și orice rezultat negativ obținut va fi greu de suportat și acceptat.

Elevul are nevoie și de sprijinul familiei și al profesorului pentru creșterea nivelului de implicare. Aplicarea acestui principiu, la momentul potrivit, ajută elevul să depașească starea depresivă cauzată de unele eșecuri.

12. Principiul efectului placebo. În dicţionarele de psihologie, româneşti sau străine, termenul de placebo (dummy în limba engleză; Etimologic este vorba despre traducerea verbului latin placere la dativ însemnând plăcere) desemnează un preparat farmaceutic lipsit de orice principiu activ.

În plan educativ, dacă profesorul nu este convins de adevărul ideilor pe care le susţine, nu îi va convinge nici pe ceilalţi de veridicitatea acestora. Este o problemă de persuasiune psihologică, un profesor care are o dispoziţie mai proastă într-o zi, aceasta se va vedea în modul în care îşi desfăşoară activitate în acea zi. Opţiunea profesorului este aceea de a exersa tehnici de relaxare şi de vizualizare prin care profesorul să se autoconvingă de faptul că are o zi bună şi că va realiza o lecţie de calitate indiferent de starea sa de moment.

Aceste principii didactice sunt unele dintre cele mai moderne, ele pot fi însoţite şi de altele precum cel al personalizării relaţiei, al empatiei, al flexibilităţii, al reciprocităţii, al dialogului coerent, al feedback-ului, al lucrului în echipă sau al monitoring-ului şi coaching-ului ş.a.
Toate acestea, combinate cu alţi factori endogeni şi exogeni, asigură succesul procesului de predare-învăţare, fac diferenţa între un profesor de succes şi unul mediocru sau slab şi, dacă avem în vedere că profesorul face parte din mecanismul  organizaţiei care este orice instituţiei de învăţământ, indiferent de nivelul acesteia, asigură succesul sau insuccesul procesului de învăţământ.