Profesorul – actor pe scena şcolii

Fiecare dintre noi suntem „actori” pe marea scenă a vieții, pentru că îndeplinim mai multe roluri: suntem părinți, copii, frați, prieteni, avem o meserie. Sunt de părere că profesorii au un statut special, din acest punct de vedere, printre celelalte meserii. Ei sunt cei care trebuie să pregătească elevii pentru a deveni și ei „actori” în viața lor personală și profesională, adică de a-i face pe adolescenți să înțeleagă că trebuie să performeze bine, responsabil și, nu în ultimul rând, cu plăcere și bucurie. Modalități de comunicare eficientă, de dezvoltare a empatiei, de depășire a barierelor în comunicare se pot învăța la ora de română și aplica, după aceea, ori de câte ori e nevoie. Elevii trebuie să-și dezvolte aspecte importante ale inteligenței sociale, care îi ajută să se adapteze la situațiile variate pe care le vor întâlni la locul de muncă și nu numai aici.

A fi sau a nu fi actor?

Iată o nouă întrebare a profesorului. Şi nu numai o întrebare, ci şi o provocare.
Ȋntr-un fel, fiecare dintre noi suntem nişte actori. Viaţa este o mare scenă şi fiecare dintre noi răsărim la un moment dat de după o cortină, ne jucăm rolul şi, la un moment dat, fie ne retragem în culise uşor-uşor, fie aceeaşi cortină cade peste noi în mod neaşteptat.

Jucăm un rol? Sigur că da! De fapt, chiar mai multe, unele consecutive, altele concomitente: de copil, adolescent, tânăr, matur, a doua tinereţe, bătrâneţe, a treia tinereţe, soţ/ soţie, mamă/tată, soră/frate, prieten/ă, bunic/ă, profesor, actor, şofer etc. De cele mai multe ori, ele se întrepătrund, se amestecă, se influenţează, se intercondiţionează. O mamă ştie, de exemplu, cum a fost ca adolescent sau copil, ea ştie să fie o prietenă bună, dând sfaturi unei alte mame care are probleme cu fiul/fiica.

Poţi să fii doar soţie în anumite situaţii? Sau profesoară?

Se zice că, intrând pe poarta vieţii profesionale (respectiv a școlii), problemele le laşi afară şi în şcoală eşti doar profesor. Deja joci un rol. Şi încerci să ieşi din celelalte roluri. Să fii acolo şi atunci cu toată fiinţa ta (asta ar fi ideal, însă nu ne reuşeste întotdeauna). Dar putem să încercăm măcar. Dacă iţi propui şi  te  străduieşti  să  te  concentrezi  doar pe momentul prezent, sunt mari şanse să uiţi de problema care te-a însoţit până la poarta liceului. Ba chiar ar fi posibil ca atmosfera dintr-o clasă să te umple de bucurie. Sau un elev să te facă să zâmbești. Să te simţi energizat şi înviorat. Adică altfel de cum ai păşit pe poarta liceului. Dacă vrei, se poate. Daca nu vrei, nu se poate. Deci, totul porneşte de la intenţie, conştientizare, voinţă.

De ce este profesorul un actor?

Pentru că performează în faţa unui public auditor. Ȋsi spune replicile, trebuie să îl convingă pe celălalt de valoarea celor transmise, să provoace la celălat o modificare de comportament, şi la nivel intelectual, şi la nivel afectiv. Există un catharsis şi în clasă (sau ar trebui să existe). Elevul se înalţă prin cultură şi cunoaştere pe o nouă treaptă şi această experienţă a devenirii trebuie să îi producă plăcere, bucurie, fericire. Fiecare oră este un pas pe drumul acesta al mersului ascendent.

Pe de altă parte, profesorul se simte şi el înălţător prin simplu fapt că execută un act de modelare sau chiar de creaţie. Creează un nou om. Şi nu numai unul! Şi nu doar într-un an! Este un proces permanent cu aceleasi valenţe creatoare în fiecare zi. Poate unii dintre noi am uitat că suntem niste creatori, niste artişti, niste mici demiurgi. Dacă redescoperim importanţa şi frumuseţea meseriei noastre în mintea şi în sufletul nostru, readucem plăcerea „acţiunii” la oră. Şi, după cum spuneam, să ne jucăm implicaţi rolul de profesor şi să uitam de factori externi (salarii, atitudinea unor părinţi, atitudinea societăţii, factorul politic dezinteresat sau chiar acuzator etc) care ar putea să ne deranjeze în actul nostru creator şi în plăcerea de a-l realiza!

Din păcate, unii pierd conştiinţa importanţei si frumuseţii activităţii lor. Şi atunci trebuie puţin „scuturaţi” din exterior sau să se trezească singuri când simt că omul din faţa elevilor a devenit o marionetă, cu un zâmbet – grimasă, cu mişcări rigide, economico-motorii şi cu un suflet…de fapt, care suflet? El a rămas undeva pe drum, undeva în faţa unei clase sau corectând lucrarea elevului din banca 4 de la geam sau în spatele unui morman de hârtii ce trebuia a fi rezolvate în  două zile sau… Piedici sunt destule. Una dintre cele mai mari este rutina. Cum să faci acelaşi rol în faţa elevului 2456?! Rolul e acelaşi – de profesor, spectatorii noştri, elevii, se schimbă zilnic, revin săptămânal, dispar din sala de spectacol dupa 4 ani, apar alţii noi şi iar şi iar. Ţine de noi să avem interpretări diferite, să căutam noul şi să îl expunem cu bucurie. O atitudine deschisă şi entuziastă va crea o ora atractivă şi o relaţie deosebită cu „spectatorul-elev”.

Profesorul este un actor pentru că este „cameleonic” şi îşi adaptează discursul la auditoriu. Trebuie să vorbească mai tare? Să stea drept si să atragă privirile? Să coboare vocea pentru a crea o apropiere faţă de cei din faţa lui? Sa transmită energie, chiar dacă a lui tinde spre zero?  Da! Trebuie să facă orice pentru a crea un spectacol bun.

Profesorul este şi om de ştiintă, şi cercetător, şi pedagog, şi psiholog, şi partener, şi manager negociator, şi informatician… iată câte roluri deodată! Nu doar două într-unul! 6-8 într-unul.

Ȋn cadrul orei? Prin metode tradiţionale, expozitive, profesorul poate transmite, într-un timp scurt, multe informaţii.  Elevilor, pe de altă parte, li se solicită atenţia timp de 50 de minute,  6 -7 ore zilnic şi o permanentă adaptare la materii dintre cele mai diferite, la stiluri diferite, la conţinuturi uneori neinteresante. Oricât de mult ar încerca să facă faţă, elevii, în timp, îşi găsesc modalităţi de a se proteja, devenind simpli spectatori. Din acest motiv, din punctul meu de vedere, profesorul trebuie să adapteze în permanenţă metodele de predare, astfel încât să capteze atenţia elevului. Deci, pe lângă monologul  care trebuie să atragă, profesorul trebuie să creeze un spectacol interactiv, ba chiar, de multe ori, să se retragă din centrul acţiunii, să-şi asume rolul de regizor  şi să le permită elevilor să devină actori. Ȋn această situaţie, a apela la tehnicile teatrale nu poate fi decât o soluţie salvatoare. Accentul se mută astfel de la cunostinţele transmise, la modalităţile în care acestea sunt redate.

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze impactul pe care îl are arta dramatică  asupra actului didactic, la nivelul receptării informaţiilor de către elev, al integrării acestuia în grup şi dezvoltării diverselor laturi ale personalităţii acestuia. Arta dramatică transformă actul educativ într-o experienţă placută pentru elev, îi oferă posibilitatea descoperirii de sine, precum şi a colegilor, iar captarea informaţiilor se face în cel mai agreabil mod – prin joc. Jocul îi dă ocazia elevului să îşi exprime sentimentele, emoţiile, atitudinile prin limbaj sau non-verbal. Lucrul în grup oferă armonie clasei de elevi şi în același timp îi ajută să îşi definească relaţiile cu ceilalţi. Evaluarea rezultatelor unor astfel de activităţi este complexă, presupune mai mult efort decât evaluarea clasică, dar poate fi mai eficientă, deoarece profesorul poate descoperi aspecte inedite ale personalitaţii şi creativităţii elevului.  De asemenea, arta dramatică apelează la acea latură estetică care există în fiecare dintre noi şi poate îmbunătăţi procesul educativ prin crearea unei imagini pozitive şi prin atragerea elevilor, chiar şi a elevilor-problemă spre şcoală şi învăţătură.  Educarea elevilor capată astfel un caracter dinamic şi creativ.

Printre rezultatele care se pot obţine prin folosirea artei dramatice ca parte a procesului educativ pot fi amintite: dezvoltarea proceselor psihice (memorie, atenţie, gândire, imaginaţie); dezvoltarea spiritului de echipă prin colaborare şi cunoaştere; eliminarea sentimentelor negative (frica de comunicare, timiditatea, neîncrederea); eliminarea complexelor de inferioritate, a nervozităţii şi a inapentenţei verbale şi de acţiune, temperarea unui caracter rebel sau, dupa caz, dezinhibarea unuia introvertit; crearea mobilităţii fizice şi psihice pentru comunicare; dobândirea cunoştinţelor într-un mod plăcut; depistarea şi corectarea problemelor de dicţie; descoperirea talentelor şi aptitudinilor în domeniul teatrului şi dezvoltarea lor.

Teatrul oferă o perspectivă diferită asupra realităţii transpunând-o într-o dimensiune ludică. Jocul este cea mai placută cale de învăţare. Acest lucru nu este valabil doar pentru elevul care descoperă un mod plăcut de a învăţa, ci şi pentru profesor, care are posibilitatea de a îşi descoperi mai bine elevii şi de a îi evalua dintr-o alta perspectivă.

Profesorul nu mai este figura severă care dirijează învăţarea, el devine regizorul  din  umbră,  iar  reflectorul  se mută pe elevi şi pe cum aleg să interpreteze rolul. Ei trebuie să şi-l asume, să accepte regulile jocului şi să le respecte. De aceea, implicit, teatrul oferă posibilitatea de a-i determina pe copii să asimileze lucruri noi de bună voie, fară a apela la mijloace coercitive, mijloace pe care, bineînțeles, au tendinţa de a le refuza, deoarece nu prezintă plăcerea jocului.

Ȋn accepţia multora, începutul şcolii este începutul ruperii de ludic, trecerea de la joc şi joacă la învăţătură şi seriozitate. Părinții şi chiar şi unii profesori privesc aceste lucruri drept opuse, iar joaca este percepută ca un obstacol în calea învăţării. Introducerea artei dramatice în clasă ca metodă de facilitare a predării unei materii sau chiar ca disciplină nouă, schimbă percepţia asupra jocului şi dă o nouă dimensiune procesului educativ. Teatrul facilitează învăţarea şi, în acelaşi timp, ajută elevul să îşi descopere potenţialul creativ şi să se descopere pe sine.

Tehnicile teatrale, jocul în speţă, au avantajul de a-l provoca pe elev în mod constant. Astfel, se trece de la activitatea frontală la lucrul pe echipe. Ȋn acest fel, elevul capătă încredere în sine, curajul de a-şi exprima opinia (dacă mediul creat este de aşa natură încât divergenţele de opinie să fie acceptate). Chiar dacă lucrează în grup, elevul trebuie urmărit în evoluţia sa pentru că rolul echipei din care face parte nu este de a-l unifomiza, ci, dimpotrivă, de a-l valoriza.

Ȋn lucrarea Lecţii de actorie pentru profesori, Alan Maley şi Alan Duff considerau că există o legatură între profesor şi actor, în primul rând prin entuziasmul manifestat şi care se transmite celor din jur, apoi prin expresivitate, pasiune, iluminare, captivare şi chiar distracţie. Un profesor bun stârnește entuziasmul pentru materia predată.

Ȋn clasă, profesorul îndeplinește un rol, iar predarea eficientă este un spectacol, în cadrul căruia atenţia elevilor trebuie captată continuu. Un prim element important în realizarea unor lecţii desăvârşite îl constituie aprofundarea materiei. Profesorul trebuie să cunoască în profunzime materia pe care o predă. Prin îmbinarea celor doua elemente: cunoaşterea materiei şi pasiune, energie în transmiterea cunoştintelor, rezultatele elevilor se îmbunătăţesc. Gesturile, mimica, vocea, mişcarea sunt, de asemenea, elemente care completează informaţia, o clarifică şi trebuie să devină componente importante ale actului de predare.

Pentru ca elevii să fie motivaţi, să fie atenţi şi să înveţe, trebuie să aibă încredere în capacitatea profesorului, în interesul său faţă de domeniul de studiu şi faţă de elevi.

Poziţiile, locurile în care se situează profesorul şi elevul în clasă au un efect direct asupra procesului de comunicare. Ȋn procesul de predare, ca şi în actorie, comunicarea este totul. La realizarea unei bune comunicări ajută şi folosirea umorului, trăsătură importantă pentru un profesor, care contribuie la crearea unei relaţii solide, la detensionarea relaţiilor, îmbunătăţirea procesului de comunicare şi la încurajarea implicării elevilor. De altfel, există o strânsă legatură între umor şi creativitate.

Generaţia actuală este dependentă de mediul vizual. De aceea, împrumutarea unei alte tehnici din lumea teatrului, jocul de rol, este importantă în procesul educativ. Prin întruchiparea unui personaj elocvent, profesorul poate să transforme concepte abstracte în concret, să menţină atenţia elevilor, să clarifice anumite sensuri şi să încurajeze elevul să se gândească la materia discutată. Dar nu numai profesorul poate să-şi asume un rol, ci şi elevul şi astfel este pus în situaţia de a înţelege mai bine personajul.

Ȋn ceea ce priveşte tehnologia, selectarea instrumentelor cu care profesorii lucrează este esenţială pentru succesul lecţiei. Importanta nu este integrarea în predarea lecţiei a celei mai noi tehnologii, ci adecvarea ei la conţinutul prezentat.

Ora de limba şi literatura română devine o provocare, mai ales în momentul în care, la sfârşitul celor partru ani de studiu, elevii trebuie să susţină două examene la această disciplină, adică o treime din probe. Dacă mai adăugăm şi limba străină care se încadrează în aceeaşi arie curriculară Limbă şi comunicare, ponderea creşte la jumătate. Ce răspundere pentru profesorul din acesta arie! Ȋn plus, într-o societate puternic informatizată, invitaţia la lectură rar găseşte un răspuns pozitiv. Aşadar, profesorul de română trebuie să răspundă mai multor cerinţe: pregătirea copiilor pentru a face faţă unor examene, dar şi găsirea unor modalităţi de a captiva, de a cultiva plăcerea pentru lectură, de a invita la reflecţie.

Ȋn concluzie, şcoala este deseori percepută de elevi şi, uneori, chiar şi de părinţi, drept un mediu rigid, dedicat exclusiv transmiterii de informaţii şi transformării elevului în receptacul de cunoştinţe. Această instituţie precum şi profesorii ar trebui să se dedice în aceeaşi măsură formării de indivizi pregătiţi din punct de vedere intelectual şi formării de caractere şi modelării de personalităţi. Arta dramatică are această capacitate de a descoperi potenţialul creativ al elevului şi de a-i da noi căi prin care să descopere informaţia. Arta dramatică îmbunătăţeşte demersul didactic, făcând receptarea informaţiilor mai plăcută şi creând un mediu plăcut în care elevii pot îmbina învăţarea cu descoperirea de sine şi seriozitatea cu jocul.