Profesorul de azi, între menire și dăruire profesională

Suntem într-un punct al evoluției noastre, în acest carusel al schimbărilor educaționale, când conștientizăm, mai mult ca oricând, că profesorul și elevul contează unul pentru celălalt. Sunt într-o relație de interdependență – dacă putem să facem asociere cu sintaxa propoziției – relația dintre subiect și predicat. Și, exact ca acolo, trebuie să existe un acord: între inimi, în primul rând, pentru a putea dărui cu sufletul tot ceea ce stă la baza construirii caracterului unui om: Lumina.
În calitate de profesor de Limba și literatura română, cu o experiență de peste 30 de ani în învățământ, am urmărit cu atenție, cu blândețe și cu multă exigență totodată, creșterea și dezvoltarea ulterioară a copiilor, pe parcursul ciclului gimnazial, și nu numai. Mai este astăzi nevoie de noi, când AI are răspunsuri la tot?

Voi consemna câteva gânduri care mi-au rămas întipărite în minte și în suflet și care mi-au întărit convingerea că profesorul nu este doar un cadru didactic ce trebuie să informeze elevul, să-l învețe să știe, ci trebuie să fie acea lumină călăuzitoare care îl ghidează pentru viață, care respiră odată cu emoțiile copilului, care simte, care pulsează odată cu ritmul bătăilor copiilor și care, deși obosit de implicare și de dăruire, nu obosește niciodată, pentru că el trebuie să fie acolo, să spună mereu prezent când educația o cere.  Din gândurile generate de profilul profesorului, se nasc câteva întrebări:

1. Ce facem noi pentru a fi? Dăruim?
2.  Ce putem dărui noi, ca profesori?
3. Cum îi salvăm pe copii de pericolul telefoanelor, aceste arme de distrugere a atenției?
4. Mai este nevoie de noi, când AI are răspunsuri la tot?
5. Cât contează pentru noi elevul?

Voi încerca, sintetic, să reflectez asupra acestor întrebări.

În primul rând, profesorul trebuie să creadă cu toată ființa în profilul său și dincolo de ființă. Pendulând între „a avea” și „a fi”, profesorul trebuie să cugete adânc și să se ghideze mereu după coordonata lui „a fi”, pentru că de acolo începe Ființa. Pentru a putea construi caractere și oameni mari mai târziu din elevii care îi sunt încredințați, profesorul trebuie să sădească în ei, într-un mod nevăzut, intangibil, această sămânță a verbului „ a fi”. Iar aceasta va rodi în timp și va aduce rod bun dacă este udată cu dragoste, cu empatie, cu sentimente adevărate care-i vor da copilului de azi, respectiv adultului de mâine, coloană verticală.  Iar rodul bun duce la darul pe care noi l-am sadit în inima și în mintea copilului.

În al doilea rând, darurile pe care noi, profesorii, putem să le dăruim copiilor și nu numai, sunt nenumărate: formâm competențele copiilor, îndrumarea pas cu pas pe parcursul învățării, empatia, timpul acordat discuțiilor, exemplele de viață care au reprezentat depășiri ale limitelor, momente de ridicare a moralului, mentorat educațional și multe altele. Nu este o ordine prestabilită a  acestor daruri, ci fiecare profesor alege care este darul de preț pentru elevii săi, într-un anumit moment. Adevărul este că darurile nu trebuie să înceteze niciodată. Ele se adapă din inima noastră care ar trebui să genereze mereu dragoste.

În altă ordine de idei, în contextul actual, când pericolul folosirii excesive a telefoanelor a devenit iminent, se impune implicarea atentă și vigilentă a profesorului în viața elevilor, ajutându-i pe aceștia să înțeleagă și să conștietizeze că folosirea excesivă a telefoanelor rupe contactul cu realitatea, cu comunicarea adevărată. Telefoanele au meritele lor, dar știrbesc din emoțiile și sentimentele ce pot fi dăruite direct. Profesorul adevărat trebuie să lupte cu atracția copiilor către telefoane, să se reinventeze pentru a-i capta și a-i captiva pe elevi cu conținuturi de învățare care să-i uimească și să-i ajute să conștientizeze că ei nu pot singuri să se formeze, doar de pe telefon. Interzicerea telefoanelor poate duce la frustrări din partea elevilor, dacă nu li se explică gradat, cu blândețe și cu convingere totodată că atenția lor poate fi distorsionată de folosirea excesivă telefoanelor.

Copiii pot fi salvați de telefoane prin responsabilizarea lor: mâine vor fi adulții care vor fi și ei îngrijorați de atenția altor copii, și-atunci vor căuta în trecut acele metode care i-au ajutat și pe ei. Și-atunci salvarea devine continuă. Ce le putem oferi, în schimb? Ateliere secvențiale de lectură, lucru în perechi, pe echipe, activități de proiect, provocări de memorie și de gândire critică, ateliere media, secvențe de recitări, de teatru, rebusuri și multe altele. Acestea sunt câteva dintre alternativele educaționale ce pot fi sugestii la nivelul disciplinei Limba și literatura română, cărora li se pot asocia alte repere didactice. Totul este să fii mereu acolo pentru elevi.

În plus, AI–ul poate oferi răspunsuri la tot. Da, așa este, dar depinde de cel care întreabă și cât respect de sine are cel care preia răspunsul fără să îl filtreze prin propria personalitate. Cu AI, facem pași simpli care nu ne formează oameni puternici, ci doar oameni de moment care par să ofere răspunsuri complexe unor întrebări ușoare, dar fără a se implica.

Un adult, probabil, are capacitatea de a filtra, de a diferenția virtualul de realitate, dar elevul trebuie să fie construit puternic pentru a crește responsabil, pentru a face pași siguri și pentru a avea o minte vigilentă, antrenată continuu, care să știe să găsească soluții, să se adapteze, să înțeleagă, să compare, să asocieze, să abstractizeze, să generalizeze, altfel spus, să aibă o gândire complexă. AI-ul folosit fără ghidajul profesorului poate stirbi personalitatea copilului: îi anulează empatia, emoțiile, nu-l provoacă să-și depășească limitele. Așadar, da, este nevoie mai mult ca oricând de profesor! Ca un străjer al educației de calitate, un erou al generației de azi.

Mai mult ca oricând, pentru profesor, elevul contează enorm. Este o relație intrinsecă, ce nu poate fi ruptă, nu poate fi explicată: se simte o legătură atunci când profesorul învață, ascultă, încurajează elevul. Indiferent de strategiile de abordare, profesorul face totul pentru elev. El nu se simte împlinit atunci când vede că nu a fost înțeles și se reinventează pentru elev. Sunt elevi și elevi, iar profesorul este unul. Și pentru fiecare în parte, profesorul trebuie să-și rupă din suflet și să dăruiască. Dăruim, pentru a fi cu adevărat dascăli.

Se spune că profesorul este o lumină pentru mintea și pentru sufletul elevului. Luminează, arde, se consumă, se jertfește. Care este menirea lui? Știm cu toții: să-l salveze pe copil de întuneric, de neștiință. Și-atunci pun întrebarea: mai este profesorul Lumină? Lumină-Adevărată, binecuvântată, ce aduce rod bun sau Lumină – Artificială, generată de AI?

Să nu ne rutinăm! Cine crede că mai poate să lumineze, să o facă până ajunge la strălucire. Și de Acolo, de sus, Dumnezeu va vedea lumina pe care El a sădit-o și-i va spori binecuvântarea. Putem să o facem! Putem să luminăm! Să fim Lumină!