Relectura. Despre importanța relecturii în modernitate și despre lipsa ei aproape completă din școli

Aseară, în parc, s-a ivit în cursul unei discuții ad-hoc un fir de subiect despre relectură generat de un articol cu un titlu similar de Andrei Pleșu (1). Nu știam articolul și nici nu mi s-a explicat că, de fapt, este o colecție scurtă de spicuiri din note trecute ale filosofului nostru. Am crezut că era chiar vorba de un articol despre relectură, așa că am continuat astfel. M-am arătat întâi neîncrezător în afirmațiile ce urma să le fac, înspăimântat că, în jurul meu, conaționalii au tendința de a generaliza fără să se îndoiască deloc că exemplele din care își trag seva teoriei ar putea fi irelevante. Și-mi era teamă să nu procedez la fel.

Cred că relectura o fac înainte de toate specialiștii. Numără cuvintele, inventariază povestirile, sunt atenți la detalii de epocă ori de limbaj, urmăresc dezvoltări narative ori de idei. Da, pe re-lectori nu-i mai interesează mersul cărții: acțiunea ori ducerea ideii până la capăt, ci se află în urmărirea unei perspective înguste, a unei specializări care să lumineze doar într-un anume fel cartea. De pildă, un „Ion” de Liviu Rebreanu recitit de un psiholog va suna altfel decât al unui moralist și va fi profund diferit de al unui istoric de idei culturale.

Apoi relectura este făcută de foarte puținii elevi aflați în torentul pregătirii bacului care înțeleg că, pentru amănuntele solicitate pentru examen, se găsesc răspunsuri abia la recitire. Nu, nici pomeneală să conștientizeze că relectura este un act de spiritualitate și o formă de a ieși din pasionalul întâmplării. – Cum naiba, se întreabă atâția alți elevi, a reținut tocilarul X acele amănunte. Nu, n-are acel elev rarisim o memorie prodigioasă, ci doar răbdare de a comite o relectură. De altfel, școala de azi se dovedește, din perspectiva lecturii și a relecturii, mai slabă decât în epoca pre-calculatoare. Acum miza cea mare, mulțumirea profesorilor apare dacă reușesc să obțină un procent bun de elevi care să citească o dată măcar o carte. Elevii au ajuns adesea niște mâțe leșinate care, după trei pagini, se uită lung cât mai au de citit, părându-li-se viața împreună cu cartea un chin cumplit.

Oare dacă ar putea comunitatea umană să-și transmită cunoștințele prin dans, ar fi pentru elevi tot un chin să danseze? Dar prin jucat shootere, unde ar trebui să împuște, pe lângă ținte, și o serie de cunoștințe pentru a accede la levele superioare, oare și acolo le-ar fi greu să se joace? Chiar, oare de ce nu există asociat un joc Trivia alături de performanțele de leveling pentru jocurile video? Oare societatea de astăzi este interesată doar de transformarea omului într-o mână care apasă permanent mausul? De ce i se neglijează și i se jignește tânărului creierul în permanență?

Cumva, prin urmare, ajunsesem la o anume convingere ieri, în parc, că subiectul relecturii părea a fi în afara actualității. Afirmam chiar că nu poate ascunde decât o nostalgie a unui bătrânel care-și evocă indirect copilăria. În acest sens, am să ofer un exemplu din proprii ani de demult.

Astfel, la vârsta școlii primare, după ce prinsesem bine să citesc, am explorat –  în vacanța de vară când mă aflam la bunici – toate cărțile de pe-acolo. Pe măsură ce creșteam, prindeam tot mai mult și cu tot mai multă viteză idei, poftă de a citi, dorința de a cunoaște. Un singur lucru era însă epuizabil în acel context: cărțile din biblioteca bunicii. Să fi fost 40-50 de cărți. Ceva Jules Verne – Doi ani de vacanță, O călătorie în jurul lumii, Cireșarii lui Constantin Chiriță, o Enciclopedie a lumii vii, unde aflasem, de pildă, de singurul porc de sorginte autohtonă, porcul românesc Rușețu. Ceva basme – între care Tinerețe fără bătrânețe – care a avut o atenție specială din partea mea și a fost prima lectură, de altfel, O mie și una de nopți, mă rog, varianta pentru copii, da, erau și altele dar, câte am menționat, cred că-s de ajuns.

Cum nu aveam idee de existența bibliotecilor la vârsta aceea fragedă în care eram însetat de citit și cum puțini oameni în jurul meu și numai cu mari rugăminți erau dispuși să-mi dea o carte pentru lectură, m-am văzut nevoit să recitesc aceleași cărți. Și, cu unele, am ajuns să o fac de peste 10 ori întrucât descoperisem ceva special în relecturile multiple, anume gustul pentru tonalitatea unui autor în anumite scene pe care tot voiam să le retrăiesc. Desigur, nu eram un specialist, nici un tânăr care se pregătea pentru examenul de maturitate, ci un țâști-bâști care găsise în anumite pasaje o savoare identică, probabil, cu cea a melomanilor. Acelora le plac, de pildă, niscaiva treceri inopinate de la o gamă la alta, în timp ce mie mi se părea atrăgător un pasaj care mă învăța, mă fermeca, mă făcea să fiu eu acolo, nu eroul narativ.

Apoi… apoi au venit bibliotecile. Întâi cele de cartier ori cele școlare. Au urmat colindările pe la biblioteci tot mai pline, tot mai îndesate de cărți, am ajuns la sediile centrale din București și povestea a culminat cu popasul pe la marile biblioteci ale Bucureștiului: Universitară, a Academiei ori a Bibliotecii Naționale, împărăteasa tuturor. Dumnezeule, un cititor adult în București este în paradisul lecturii, ce mai! Totul e să vrea sau să aibă timp să citească…

Când, în sfârșit, găsisem cheia spre raiul scrierilor în română, a început furia publicării de cărți pe internet. În câțiva ani, deja găseai cam orice fusese publicat anterior, tot Shakespeare, tot Goethe, tot Cărtărescu, integrala Mozart, tot Rolling Stones. Dacă vrei azi să citești ceva, nu există să nu dai de o urmă a cărții, dacă nu de tot textul, măcar de un preview, de un comentariu, tot afli ceva despre… Titlurile, în domeniul cărților, gonesc unele după altele, nimic nu mai e sigur, totul se repune în discuție, orice ierarhie valorică, se rescrie din alte și alte perspective și ajungi să înțelegi că România are o cultură mică și că vrei să iei parte la cultura globală. Da, acolo unde sunt alte nume, alte repere și unde bat permanent la poartă batalioane de scriitori excepționali.

Când să mai ai timp de relectură? Cum să-ți valorizezi bucățica temporală dedicată cititului fiindcă tot 20-30 de pagini citești pe zi! De obicei, foamea de nou biruie foamea de aprofundare. Pentru relectură, cred că trebuie să ai timp din belșug și neapărat o limită, fie de număr (cărți nu prea multe), fie de interes (legat de redactarea unei lucrări), fie de probă socială (bacul, licența). De aceea, când cineva – vai, așa rar azi! – mă întreabă de relectură, îl privesc sau ca pe un nostalgic mascat, sau ca pe un farsor care evocă un traseu de lectură la care nu aș fi putut avea acces vreodată. Mă gândesc la diferența dintre relectura unei cărți de științe ori de filosofie față de cea a unei cărți de beletristică. Și a se vedea totodată și „Biblioteca Babel”, scrierea lui Jorge Luis Borges (2) în care fiecare cititor se găsea pierdut în labirintul unui etaj hexagonal făcut din propriile cărți citite. Rătăcind printre curiozități și fiind însoțit de o singurătate formidabilă. Și, mă gândesc, poate că a reciti nu înseamnă altceva decât o recuperare a unor singurătăți trecute.

Bibliografie
Pleșu, Andrei – Recitiri, articol consultat în 11. 10. 2021 în dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-4
Borges, Jorge Luis – Biblioteca Babel, în Opere, traducere de Cristina Hăulică, Andrei Ionescu și Darie Novăceanu, vol. 1, ed. Univers, București, 1999, pp. 370-387