Responsabilitatea socială a cadrului didactic

Profesiunea de educator este complexă şi nobilă prin misiunea pe care o are de îndeplinit: formarea unor personalităţi autonome integrabile social, cu capacităţi de gândire critică şi creativă, cu un profil moral autentic şi cu o înaltă personalitate.
Importanţa socială a profesiei rezultă din responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care îl are educatorul în transformarea profundă a personalităţii, în dezvoltarea substanţei intelectuale, fizice şi socio-morale a individului.

Psihologul şi pedagogul Dumitru Salade spunea că “…nicio profesiune nu cere posesorului ei atâta competenţă, dăruire şi umanism ca cea de educator, pentru că în niciuna  nu se lucrează cu un material mai preţios, mai complicat şi mai sensibil decât este omul în devenire(…). Ancorat în present, întrezărind viitorul şi sondând dimensiunile posibile  ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă şi organizează, corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării şi desăvârşirii calităţilor necesare omului de mâine”.

Importanţa socială a profesiei rezultă din responsabilitatea  şi din rolul hotărâtor pe care îl are educatorul în transformarea profundă a personalităţii, în dezvoltarea substanţei intelectuale, fizice şi socio-morale a individului.

Cadrul didactic este responsabil să fie un model demn de urmat în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale şi este dator să-i  înveţe atât pe copii, cât şi pe părinţii acestora, să creeze punţi de comunicare eficientă cu cei din jurul lor. În activităţile desfăşurate, cadrul didactic trebuie să fie un bun organizator, să fie energic, perspicace şi să aibă spirit inovator.

Spre deosebire de celelalte profesii, cea de dascăl presupune o conduită morală ireproşabilă şi o empatie superioară  la nevoile celor din jur. Problemele personale trebuie să treacă pe un plan secund odată ce cadrul didactic a  trecut pragul instituției educaționale.

Menirea educatorului este aceea de a-i învăţa pe cei mici să fie obiectivi, diplomaţi, echilibraţi, atât în relaţiile cu ceilalţi copii, cât şi în relaţiile cu adulţii. El pune bazele personalităţii viitorului adult. De asemenea, îi învaţă pe aceştia să nu rănească, să nu jignească, să nu umilească şi să  nu discrimineze pe nimeni.

Toţi copiii se nasc buni, inocenţi, iubitori, şi educatorul este dator să protejeze şi să cultive aceste valori. Luând copiii în serios, le creează acestora o bună imagine despre sine şi le dă posibilitatea de a relaţiona corect şi de a  se manifesta  natural în diverse situaţii.

Stabilindu-şi obiective ce pornesc de la idealul educaţional al societăţii în care trăim şi urmărind atingerea acestora în cadrul activităţilor desfăşurate cu copiii, educatorul creează premisele unui viitor bun cetăţean.

Democrit spunea: “A creşte copii e un lucru riscant, căci reuşita depinde de multă trudă şi grijă, iar nereuşita întrece orice altă durere”. Ce-i  drept, copiii se cresc greu, timpul trece foarte repede şi, când te uiţi, ei sunt deja mari, dar bogăţia noastră cea mai mare sunt ei, copiii pe carec îi creştem şi educăm, căci aceasta este menirea educatorului pe pământ. Această menire este şi o mare responsabilitate. De multe ori avem obiecţii în ce privește comportamentul copiilor, însă dascălul trebuie să manifeste toleranţă în interacţiunea  cu aceştia, pentru a-i încuraja şi pe ei să fie toleranţi cu persoanele din jurul lor.

Atunci când copilul este sprijinit sau îndreptat de fiecare dată când are nevoie, şansele lui de a avea success în viaţa socială cresc. Bazele aptitudinilor unui bun cetăţean se pun încă de la vârsta preşcolară prin intermediul activităţilor desfăşurate în grădiniţă. Astfel, copilul este ajutat să-şi formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre sine însuşi.

Educatorul trebuie să fie bun şi răbdător în relaţiile cu copiii, pentru ca aceştia să manifeste aceeaşi atitudine faţă de ceilalţi. El îi ajută pe copii să diferenţieze ceea ce este bine de ceea ce este rău, ceea ce este corect de ceea ce nu  corect, ceea ce trebuie de ceea ce nu trebuie.

Toleranţa presupune valoarea individului, autonomia lui, libertatea alegerii. O societate tolerantă va tinde mai mult spre a fi creativă şi inovativă, deoarece este deschisă faţă de noi descoperiri, faţă de adevăr şi noi pătrunderi psihologice, îmbunătăţind astfel experienţa umană. O societate tolerantă este mai potrivită pentru a promova încrederea şi colaborarea reciprocă.

Copiii trebuie doriţi şi iubiţi, ei merită aceasta, altfel ei sunt atraşi în capcana abaterilor de la normă. Când copilul este neglijat, capacitatea de învăţare şi memoria lui pot fi grav afectate, şi aceasta pe un termen destul de lung.

“Este mare lucru de a fi dacăl – căci, chiar şi atunci când acesta suferă din cauza copiilor, el nu-i urăște” scria Sofocle. “Oricum ar fi copiii, ei le sunt dragi dascălilor”, spunea, mai simplu, filosoful.