Rolul familiei în dezvoltarea intelectuală a copilului

A.S.Makarenko se adresează părinţilor astfel: „Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi.”
Un dascăl poate să-şi arate măiestria şi aunci când este nevoit să “predea” părinţilor ”lecţia” privind rolul pe care pot să-l aibă în dezvoltarea intelectuală a copiilor lor. Nu este o lecţie tocmai uşoară, dar merită încercat.

Familia există din cele mai vechi timpuri, iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.

A.S.Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie – ca şi de înclinaţia copilului pentru imitaţie – se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi acasă.
Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate.
Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el pe căi pe care voi nu le observaţi.”

Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la comenius, care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii, suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost.

Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.

Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral.

“Atâta timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în faţa măreţiei copilului; atâta timp cât nu vor înţelege că vorba COPIL nu este decât o altă expresie pentru ideea de MAIESTATE; atâta timp cât nu vor simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi sub înfăţişarea copilului, că la picioarele lor se joacă istoria, nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe, pe cât n-au puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor…” (Ellen Key)

Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a oferi şi de a primi iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci când simte că rezervorul său emoţional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată. Iubirea necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută părinţii să-şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul.Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-şi asume şi răspunderea formării lor mentale şi sentimentale.

Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoţional şi va deveni un handicapat pe viaţă; baza emoţională se construieşte în primele 18 luni de viaţă. “Hrana” necesară sănătăţii emoţionale constă în mângâierile fizice, vorbele bune şi îngrijirea tandră. Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tipă de informaţii.

Copilul trebuie să atingă un nivel emoţional necesar de maturitate, înainte de a fi capabil să înveţe în mod eficient la nivelul vârstei sale. Dacă iubirea va fi alimentată aşa cum se cuvine, copilul va înflori şi va binecuvânta lumea prin frumuseţea sa; fără iubire va deveni o floare veştejită, însetată.

Există cinci modalităţi în care copiii exprimî şi înţeleg iubirea: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile.
Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii. Copiii care sunt ţinuţi în braţe, sunt îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă vreme fără un contact fizic. Ţinutul în braţe în timp ce i se citeşte o poveste, devine amintire pentru tot restul vieţii.
Cuvintele de încurajare, “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine şi al siguranţei, căci “în voia limbii este viaţa şi moartea”(proverb ebraic). Tonul vocii, blândeţea, atmosfera afectuoasă , toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire. Cuvintele de laudă, de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil şi o mânie stăpânită vor aduce oricând un câştig însutit. Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative.

Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. În multe case, copiilor le este mai greu fără televizor decât fără taţi. Cu cât legătura emoţională dintre copil şi tată este mai puternică, cu atît scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delincvenţă. Timpul acordat trebuie să presupună şi un contact vizual plăcut şi plin de afecţiune. A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului. Nu trebuie lăsat copilul să creadă că i se oferă iubire pentru că a făcut ceva pe plac în momentul acela, trebuie să i se ofere iubire în mod consecvent, orice ar fi, indiferent de comportamentul lui sau de orice alte împrejurări.
Timpul acordat înseamnă a desfăşura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtăşind gândurile şi sentimentele. Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna.

Darurile sunt o formă de recunoştinţă sau de stimulare. “Cel mai frumos dar pe care îl puteţi oferi copilului este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală şi intelectuală.” (Sherill şi Prudence Tippins)

Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bună voie. Serviciile cu compasiune şi iubire sunt caracteristice părinţilor cu vocaţie. A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ceea ce îşi doreşte.
Pentru a fi un părinte bun, trebuie:

• să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de dumneavoastră;
• să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de ceilalţi;
• să ascultaţi cu atenţie care sunt cele mai dese rugăminţi ale copilului dumneavoastră;
• să observe care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea;
• să-i oferiţi copilului posibilitatea de a alege.

Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune, imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă.
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.

Bibliografie:
Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica Publishing House.