Rolul întrebării în devenirea elevului (sau Despre lectură)

Lectura este un obiectiv fundamental ce se regăseşte în toate programele şcolare. Stimularea plăcerii de a citi, utilizarea corectă a limbii române şi formarea deprinderilor de judecată estetică trebuie să orienteze, de la început, activitatea didactică. Astfel, întrebările pot fi stimulate şi, mai întâi, induse elevilor noştri, care trebuie învăţaţi astfel să se raporteze la lume. Cunoaşterea de sine şi formarea imaginii de sine sunt activităţi foarte complexe, iar lectura poate le influenţa în mod fundamental, dezvoltând elevilor şi o viziune despre lume, pe coordonatele eul real, eul viitor, eul ideal.

Ce este lectura? Iată o întrebarea la care putem răspunde, fiecare dintre noi, cu uşurinţă, fie că dăm o definiţie simplă, imediată („actul de a citi”), fie că studiem dicţionare, cărţi de lingvistică, psihologie, teorie literară etc. („ansamblu activităţilor perceptive şi cognitive vizând identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise scriptic”) .

Cum convingem elevii să citească? Iată o întrebare la care nu a răspuns nimeni. Există foarte multe teorii care conţin un posibil răspuns, însă (practic) nu ne ajută cu nimic. Mi-am pus mereu această întrebare încă din clipa în care am auzit, într-un interviu la televizor, că profesorul de română era desemnat primul vinovat pentru lipsa interesului elevilor de a citi. Eram în primul an la catedră şi mă luptam, ca majoritatea profesorilor  de limba şi literatura română, să îi conving pe elevi de faptul că lectura este unul dintre acele autentice acte de cultură care neînalţă spiritual şi ne oferă, în acelaşi timp, o (altă) viziune asupra lumii. Iată că şi după 11 ani de predare problema rămâne aceeaşi.

La începutul acestui an şcolar  am avut ideea unui chestionar (pe problematica lecturii) pe care l-am aplicat tuturor elevilor mei în speranţa unei mai bune cunoaşterii a acestora. Două lucruri m-au frapat atunci când am analizat rezultatele: mai mult de jumătate dintre elevi nu citiseră nici o carte în ultimii doi ani, iar cei care citiseră au făcut-o dintr-o obligaţie şcolară; a doua concluzie, paradoxală, era că din 154 de elevi chestionaţi:

• 3 elevi (1,94%) considerau lectura o pierdere de timp;
• 13 elevi (8,44%) considerau lectura doar o obligaţie şcolară;
• 63 elevi (40%) asociau lectura unui mijloc de îmbogăţire a vocabularului;
• 75 elevi (48,7%) asociau lectura unui mijloc de îmbogăţire a cunoştinţelor.

Spuneam că această concluzie este paradoxală pentru că nu mă aşteptam ca ei să fie, totusi, conştienţi de faptul că actul lecturii înseamnă mai mult decât o activitate cronofagă, înseamnă cunoaşterea de sine. Însă, toate aceste informaţii ramân pe hârtie pentru că realitatea şcolii mă contrazice din nou. Ei nu (mai) citesc pentru că refuză orice efort fizic şi intelectual; pentru că acceptă informaţiile deja procesată; pentru că refuză orice implicare culturală (cititul, vizitarea unor muzee, vizionarea unor piese de teatru etc.); pentru că îşi alimentează numai stomacul, uitând că şi spiritul este înfometat (Nicolae Manolescu consideră lectura un aliment pentru foamea spiritului). Dacă noi, profesorii, nu vom reuşi să stimulăm elevul în deprinderea lecturii ca proces creativ, dar şi recreativ, atunci vom avea a face cu o masă de oligrofeni virtuali. Preluăm aici terminologia lui George Călinescu, oligrofen având ca etimologie cuvintele greceşti oligos („puţin”) şi phrein („suflet, spirit”). Iată că pe lângă dimensiunea gastronomică (lectura = foame a spiritului) ,avem şi una psihiatrică („oligofren virtual”). Astfel, celui care nu citeşte îi lipseşte latura spirituală, işi cultivă numai acele îndeletniciri facile şi neacreative.

Prin lectură elevul are acces la o lume nouă, înălţătoare, stimulativă, provocatoare. Accesul este asigurat, de fapt, prin deprinderea elevului de a (-şi) pune întrebări la care aşteaptă răspunsuri. Dintre toate tipurile de întrebări cea mai interesantă este întrebarea, mai exact acel tip de interogaţie asupra eului lectorului, asupra posibilităţilor intelectuale şi fizice, asupra statutului şi rolului său social, asupra creativităţii sale, asupra relaţiilor cu ceilalţi etc. Lectura este, deci, mai mult decât citire, este decodificare nu numai a textului propriu-zis, dar şi a eului profund al lectorului.

Întrebările provocate de text dezvoltă cunoaşterea de sine şi auto-reflexia. Pentru că acest tip de cunoaştere nu este un proces care se încheie odată cu adolescenţa sau tinereţea, nici lectura nu trebuie asociată doar unui ciclu şcolar (gimnaziu, liceu, facultate etc.), ci trebuie să fie continuă. Confruntarea cu diverse evenimente sau experienţe scripturale poate scoate la iveală multiple aspecte ale personalităţii lectorului: „Cunoaştere de sine este un proces cognitiv, afectiv şi motivaţional individual, dar suportă influenţe puternice de mediu” .

Imaginea de sine (provocată, în cazul nostru, de lectură) reprezintă, astfel, o reflectare mentală (în imagini) a propriei persoane. Altfel spus, imaginea de sine este răspunsul la ego-înrebările „cine sunt eu?”, „ce pot să fac?” şi „cum mă raportez la lume?”.

Cunoaşterea de sine şi formarea imaginii de sine sunt activităţi foarte complexe şi implică mai multe coordonate, conform Adrianei Baban:

• EUL REAL
• EUL VIITOR
• EUL IDEAL

Lectura poate influenţa în mod fundamental perceperea acestora deoarece ne formăm nu numai o imagine de sine, ci, prin aceasta, şi o viziune despre lume (Weltanschaunng).

Eul real este rezultatul imediat al experienţelor sociale şi culturale pe care le-am trăit. Prin întrebări putem sonda toate componentele acestui eu:1.eul fizic poate fi analizat prin juste întrebări asupra corporalităţii şi putem determina, fundamental, gradul în care te simţi comfortabil cu tine însuţi pentru că ţi-ai acceptat şi defectele. Putem ajusta printr-o analiză realistă şi dezinhibată diferenţa dintre imaginea ideală a Eului corporal şi Eul fizic concret, altfel vom fi mereu nemulţumişi, furioşi şi izolaţi; 2.eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează şi procesează informaţiile despre sine şi lume. În acest sens lectura poate actualiza evaluările pozitive despre sine. În funcţie de tipul de lector (analitic si sintetic), întrebările pot provoca atribuiri interne pentru evenimentele negative (prin autoculpabilizare permanentă) şi atribuiri externe pentru a îmbunătăţi imaginea de sine pozitivă; 3.eul emoţional  are capacitatea de sinteză a sentimentelor şi emoţiilor faţă de sine şi lume. Unii elevi nu îşi pot dezvălui sinele decât unor persoane apropieate sau nu se pot dezvălui decât sieşi. Lectura devine astfel un act de maximă intimitate emoţională când te poţi regăşi sufleteşte în experienţele unui personaj. Aceste experienţe provoacă răspunsurile la întrebările specifice vârstei. Autodezvăluirea, prin empatie scripturală, este mai uşoară şi percepută ca naturală. De fapt, în procesul lecturii eul emoţional este cel mai important deoarece ne putem înţelege şi accepta individualitatea fără să ne fie teamă de ridicol sau de expunerea slăbiciunilor. Întrebările („ce simt?”, „de ce simt aşa?”, „de ce sunt diferit?”, „cum sunt de fapt?”, „ce vreau?”) stimulează astfel şi o inteligenţă emoţională; 4.eul social este acea parte a personalităţii pe care suntem dispuşi să o dezvăluim. Astfel putem fi asociaţi unui „cactus” (atunci când mă simt în siguranţă doar dacă sunt ofensiv), unei „mimoze” (sunt în siguranţă dacă sunt defensiv) sau unei plante care se dezvoltă în funcţie de lumea care mă înconjoară. Lectura este cea care poate micşora écart-ul dintre eul emoţional şi eul social dând astfel semnele unei maturităţi evidente; 5.eul spiritual este format de valorile existenţiale care le are lectorul. Eul spiritual şi cel emoţional sunt interrelaţionate şi se pot dezvălui şi îmbunătăţi prin lectură sau prin valorile insuflate de textele citite. Spiritualitatea nu este dată de cantitatea informaţiilor, ci de calitatea lor şi de modalitatea de integrare a lor în propria personalitate. Ego-întrebările trebuie să capete răspunsuri care pot reface în mare parte spiritualitatea lectorului.

Eul viitor – care se poate dezvălui prin lectură – include aspiraţiile, motivaţiile şi scopurile viitoare ale lectorului. Un viitor planificat poate fi şi un factor motivaţional puternic. O persoană optimistă îşi va controla emoţiile negative, concetrându-se mai ales pe activităţi dezinhibitorii. Aici intervine şi şcoala (educaţia), iar rolul profesorului trebuie să se extindă: trebuie să fie prieten, partener al elevului. El trebuie să perceapă lectura ca pe o activitate pozitivă, ca pe o plăcere şi nu ca pe o obligaţie. Astfel, într-un interviu, Nicolae Manolescu nu agrea lectura punitivă. Auzise în metrou doi tineri discutând despre faptul că unuol dintre ei renunţase la o activitate plăcută, pentru a citi Ion de Liviu Rebreanu, ceea ce îi displăcea profund acelui elev. Criticul îl întreabă: „Dragul meu, tu nu vrei să citeşti romanul?”, „Nu, veni rapid răspunsul”, „Atunci, nu citi. Te rog”. Principiul lecturii de plăcere este foarte generos, numai că în practică nu este întotdeauna eficient. Noi profesorii de română nu mai avem „obiectul muncii” dacă elevii noştri nu mai citesc. Un elev de-ai mei din clasa a X-a a citit, din obligaţie şi fără o plăcere deosebită, cu un efort colosal, Enigma Otiliei. Am rămas surprinsă atunci când mi-a mărturisit că realmente i-a plăcut să citească.

În legătură cu eul viitor, lectura funcţionează şi ca principiu organizator şi ordonator. Lectura zilnică a unui număr de pagini disciplinează. Elevii mei de la o clasă a zecea se plângeau că nu au timp să citească. Le-am demonstrat, relativ simplu, că nu le lipseşte timpul (aveau o lună pentru a citi romanul Ion), ci organizarea. Am împărţit numărul de pagini (aproximativ 500) la numărul de zile (30) şi am obţinut o lectură zilnică a 17 pagini. Unui lector mai lent i-ar fi trebuit aproximativ două ore pe zi. După această demonstraţie elevii au renunţat la motivaţia timpului insuficient. Aşadar, lectura înseamnă şi organizare, şi ambiţia transformării într-un exerciţiu intelectual veritabil zilnic.

Lectura nu trebuie făcută sub ameninţare sau de frica unei note, pentru că ea nu are o componentă anxiogenă: „adultul în rolul său de educator poate opta între a întreţine speranţele copiilor şi tinerilor (prin evaluări pozitive) sau neîncrederea (prin evaluări negative), chiar dacă acestea sunt făcute în scop de stimulare”.

Lectura trebuie educată sau, mai exact, trebuie să fie componentă activă a educaţiei. Problema cititului este mai ales a elevilor care nu au fost educaţi de părinţi în această direcţie, pentru că, poate, părinţii au ignorat această latură, pentru că ei însăşi nu citesc, pentru că nu s-au preocupat să facă un mic fond de carte copilului sau pentru că ei însăşi au o atitudine negativă faţă de lectură. Pentru a preîntâmpina această problemă am dat diriginţilor, încă de la începutul anului şcolar, bibliografia necesară şi termenele limită pentru a le comunica părinţilor la prima şedinţă cu aceştia. Astfel, am fost, totuşi, abordată de un părinte supărat că fiul său luase notă mai mică. Mi-a mărturisit că a mai discutat cu colegi de-ai săi care au copii la şcoală şi că „la nici un liceu din Constanţa nu se cer atâtea cărţi de citit şi, apoi, doamna profesoară – spune şmechereşte – chiar credeţi că ei mai citesc?” Am răspuns că datoria mea este să încerc şi am plecat convinsă de faptul că acest părinte arogant şi furios poartă o mare parte din vina educaţiei defectuoase a copilului său. Părinţii trebuie, la rândul lor educaţi în această direcţie, relaţia părinţi – diriginte – profesor (de română) trebuie să fie una specială şi de comunicare pentru a reuşi în demersul nostru formativ – stimulativ. O pledoarie sentimentală, dar sigură, despre rolul cititului şi o bibliografie riguroasă pot face minuni. Poate că lectura nu va deveni pentru toţi o justificare existenţială, dar merită să încercăm.

Eul viitor este cel care poate fi atins, pentru care merită să luptăm şi să ne mobilizăm. Rolul ego-întrebărilor este iarăși important: „ce pot să fac?”, „ce voi deveni?”, „cu ce mă pot lăuda?”, „ce trebuie să îmbunătăţesc?”. Eul ideal este diferit de eul viitor, acesta din urmă fiind realizabil, dar îl poate orienta (eul ideal ˃ eul viitor).

Lectura devine un factor formator  fundamental în devenirea eului, în formarea unei optimiste, pozitive imagini de sine; este şi un factor educativ (relaţia părinţi – elev – profesor) şi organizatoric.

Lectura trebuie să devină componentă naturală a existenţei zilnice.

Lectura trebuie să fie punctul de plecare în procesul educativ (şcolar) şi nu trebuie uitat că noi, profesorii, avem la şcoală un material uman deja format de părinţi; vina va fi, deci, egal împărţită.

Lectura este, de fapt, pentru profesor un obiectiv fundamental ce se regăseşte în toate programele şcolare. Stimularea plăcerii de a citi, utilizarea corectă a limbii române şi formarea deprinderilor de judecată estetică trebuie să ne orienteze, de la început, activitatea didactică. Astfel ego-întrebările pot fi stimulate şi, mai întâi, induse elevilor noştri care trebuie învăţaţi să se raporteze la lume.

Cum îi facem, totuşi, pe elevi să citească? Iată o întrebare la care trebuie – cu toţii – să răspundem.