Rolul literaturii pentru copii în cadrul comunicării în limba română

În Antichitate, singurul autor care a scris opere pentru copii a fost Esop. Apoi, prin anul 1658, Jan Amos Komensky a scris prima carte informativă cu felurite poze şi imagini (Orbis Pictus). Ulterior, s-a hotărât că aceasta este prima publicație cu ilustrații editată în mod special pentru copii. Apariția cărţii lui John Newbery în 1744 numită A Little Pretty Pocket-Book, care era vândută pe-atunci cu o minge cadou pentru băieţi sau cu o pernuţă (suport de ace) pentru fetiţe, este socotită punctul de plecare al începutului cititului din plăcere şi curiozitate pentru micii lectori.

Fiind o parte integrantă importantă a literaturii naţionale, literatura dedicată copiilor reflectă în codul ei aspecte cu un specific aparte impus de trebuinţele, de interesele celor mici, de gradul lor de dezvoltare psihică (gândire, limbaj, imaginaţie, sentimente morale şi estetice), de posibilitatea receptării mesajului artistic. O idee mult analizată în definirea conceptului de literatură pentru copii este raportul stabilit între autor, operă şi cititor. Dezechilibrul central este provocat de lipsa egalităţii forţelor şi capacităţilor intelectuale impuse de vârstă, evoluţia psiho-fizică, capacitatea obiectivă sau critică de sesizare a realităţii ficţionale. Înţelegerea literaturii urmăreşte legătura ce se stabileşte între autor, operă şi cititor. Aceasta, în cazul literaturii pentru copii, este una nepotrivită, produsă de dominantele esenţiale ale adultului-emiţător şi ale copilului-receptor. Se realizează astfel o relaţie, fie dublă, absolută, fie duală, concomitentă. Modalitatea în care autorul tratează textul literar ca temă, subiect şi stil, viziune narativă influenţează direct receptarea acestuia de către cititor.

Cu toate acestea, când apreciem o operă literară destinată copiilor, acesibilitatea nu reprezintă singurul criteriu. În schimb sunt pregnante pentru existenţa creaţiei literare originalitatea, dar mai ales funcţia artistică. „Prima funcţie a operei literare – afirma Ion Pascadi – este aceea de a fi o creație literară, de a exista ca un organism independent cu o finalitate proprie şi numai așa ea va putea ajunge să îndeplinească un rol sau să ocupe vreun loc în afară“. În lucrarea citată anterior, dintre particularităţile funcţiei artistice a creaţiei literare menţionate de autor, doar trei sunt întâlnite şi în creaţiile destinate copiilor:

• caracterul informativ (cognitiv) – opera literară transmite informaţii artistice asociate într-un mesaj specific şi comunicate printr-un cod;
• caracterul formativ – creaţia literară, prin multitudinea semnificaţiilor mesajului artistic, contribuie la educarea micilor cititori în spiritul unor valori morale deosebite (curaj, cinste, adevăr, iubire, respect, demnitate);
• expresivitatea care sugerează modalitatea de valorificare a valorilor estetice ale limbajului.

Creaţia literară nu se reduce numai la oglindirea vieţii, ci o recreează prin imagini artistice ce reflectă viaţa reală. Lumea copilăriei este una extraordinară, minunată, plină de o efuziune spirituală, o lume unde chiar şi jucăriile capătă viaţă, datorită capacităţii de închipuire a copilului care formează şi deformează realul după propria-i plăcere, născocindu-şi universul său. Astfel aceste imagini artistice au o structură şi o formă de organizare proprie, alta decât realitatea reflectată. În schimb, o imagine artistică prezintă în general aspecte importante ale umanităţii, aspecte concretizate într-un element de viaţă particular. Valoarea esenţială a acestei arte reprezintă tocmai această individualizare a generalului. Cu alte cuvinte, imaginea artistului adaugă realităţii conţinuturi noi şi structuri ideale (meşteşugite de mintea şi imaginaţia sa bogată), dar care reflectă realitatea, regăsindu-se în ea.

Arta literară este fondată pe invenţia şi ficţiunea creatorului. El întemeiază o lume imaginară, urmând un acord artistic, astfel încât lumea aceasta trăieşte în planul artistic, nu în cel al vieţii reale. În receptarea creaţiei literare acesta include astfel sentimentul ficţiunii plauzibile. Însă faţă de celelalte arte, creaţiei literare îi sunt caracteristice elementele afectiv-emoţionale, ce sunt diferite de cele trezite de o cunoaştere teoretică, dar şi mult mai intense.

O carte scrisă anume pentru copii e necesar să aibă o impunătoare ţinută artistică. Cu alte cuvinte, opera literară reprezintă o imagine artistică în care forma şi conţinutul nu pot fi separate, acestea formând o singură structură ce nu poate fi confundată cu imaginile plastice realizate, cu mijloacele artistice, cu particularităţile estetice ale limbajului. „Literatura, ca artă a cuvântului,  –  susţine Constantin Parfene  –  oglindeşte viaţa reală cu ajutorul imaginilor concret-senzoriale, semnalabile în conştiinţa umană prin intermediul forţei expresive a cuvintelor“.  Scriitorul plăsmuieşte variate asocieri şi expresii originale din materialul obişnuit al limbii. El valorifică resursele nesfârşite ale cuvântului (arhaisme, regionalisme, cuvinte populare, neologisme, sensuri proprii şi figurate, elemente de jargon şi de argou, figuri de stil, imagini audio-vizuale etc.),  oferindu-i semnificaţii deosebite, impresionante valori estetice. Dar problematica imaginii artistice ca mijloc aparte de oglindire a vieţii reale, prin intermediul literaturii, o include şi pe cea a limbajului poetic, pentru că o imagine artistică este reprezentată în limbajul poetic şi cu ajutorul acestuia.

Prin trăsătura sa particular originală, dar mai ales prin forţa sa expresivă, limbajul poetic comunică mai mult decât limbajul ştiinţific, trezind micilor cititori profunde stări emoţionale, de cele mai multe ori neclare, indescriptibile. Dar utilizând cuvinte obişnuite, limbajul poetic le valorifică în forme şi structuri variate, izbutind să exprime mai mult decât ele, adică altceva, un ce uneori obscur a cărui înţelegere face apel la intuiţia estetică a elevului.

Pentru realizarea imaginilor artistice, limbajul poetic utilizează modalităţi specifice şi anume:

• elemente de prozodie în poezie (rimă, ritm, măsură, aliteraţie);
• figuri stilistice (sinecdoca, metafora, metonimia, alegoria);
• figuri de construcţie (repetiţia, enumeraţia, inversiunea);
• figuri de cugetare (interogaţia, hiperbola, personificarea, invocaţia retorică).

Din analiza unei creaţii literare deducem că aceasta reprezintă un întreg, un sistem perfect organizat, o structură, evidenţiind prin aceasta atât forma cât şi conţinutul, doar dacă ele sunt organizate în scopuri estetice.

Bibliografie
• Parfene, Constantin, Literatura în şcoală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977
• Pascadi, Ion, Nivele estetice, Bucureşti, Editura Academiei, 1972;