Nu este deloc uşor sǎ ajungi la sufletul unui copil

Prezenţa copiilor ţigani în unele clase de elevi presupune multǎ rǎbdare, înţelegere, dar şi exigenţǎ din partea unui cadru didactic. Ei se simt întotdeauna marginalizaţi de colegii lor şi de aceea cautǎ sǎ iasǎ în evidenţǎ prin lucruri care, uneori, lasǎ de dorit. De aceea, este datoria noastrǎ sǎ-i ajutǎm şi sǎ-i încurajǎm zi de zi, în activitǎţile pe care le desfǎşurǎm, pentru ca drumul lor în viaţǎ sǎ fie mai uşor.
Dezinvolţi sau timizi, afişând o ţinutǎ excentricǎ sau foarte modestǎ, foarte direcţi, când au ceva de spus, ei, elevii noştri, sunt adulţii de mâine, cei care ne vor înlocui la un moment dat, în alte vremuri, despre care vom spune, atunci, cǎ sunt ale lor. Deciziile le vor aparţine, iar nouǎ nu ne va rǎmâne decât sǎ spunem: “Pe vremea noastrǎ…”
Dar ce facem pentru ei în vremea noastrǎ?

Pentru ei intrǎm în fiecare zi în sala de clasǎ, lasând deoparte grijile şi speranţele personale de mai bine, hotǎrâţi cǎ a instrui este tot atât de important cu a educa. “Sǎ facem legea de nota 10!”

Dar suntem, oare, pregǎtiţi întotdeauna sǎ-i ascultǎm, sǎ-i înţelegem, sǎ ni-i apropiem -chiar şi atunci când considerǎm, pentru o clipǎ, cǎ nu meritǎ – şi în acelaşi timp sǎ fim şi exigenţi? Atunci când nu credem tot ce spun, pentru cǎ fiecare dintre ei vrea sǎ iasǎ în evidenţǎ în faţa colegilor, sǎ demonstreze cǎ se poate “afirma” şi altfel?

Uneori nu este deloc uşor sǎ ajungi la sufletul unui copil, sǎ-i câştigi încrederea. Şi  cine nu reuşeste “sǎ umble” la sufletul copilului nu va schimba nimic din devenirea lui viitoare, într-o lume uneori confuzǎ şi în continuǎ schimbare.

Nimǎnui nu-i place sǎ i se facǎ observaţii, sǎ i se explice de ce a luat o notǎ micǎ, sǎ fie refuzat când vrea sǎ “negocieze” o notǎ, nici mǎcar unui… elev.

Dar când, într-o zi, acest elev din clasa a VI-a, îţi spune : “Vǎ rog, din inima mea de ţigan, sǎ mǎ iertaţi”, “Vǎ rog, din sufletul meu de ţigan, sǎ mǎ iertaţi”, nu poţi sǎ nu crezi cǎ fiecare pas pe care îl faci în sala de clasǎ, conteazǎ. De aceea ne-am propus sǎ ne referim aici la clasele în care existǎ şi elevi ţigani, pentru cǎ ei aşa îşi spun, ţigani, iar materialul acesta este rezultatul observaţiilor noastre fǎcute în timpul orelor şi activitǎţilor cu caracter aplicativ, desfǎşurate de noi.

Mi-a fost dat sǎ aud într-o zi, în urma unor observaţii fǎcute în legǎturǎ cu regulile de comportare civilizatǎ pe care trebuie sǎ le respectǎm în timpul orei, urmǎtoarea afirmaţie: “Doamna, ţiganul tot ţigan rǎmâne“. M-am mirat, pentru cǎ observaţia fusese fǎcutǎ de un elev ţigan. De unde ştia el că trebuia sǎ ramânǎ, cǎ nu putea evolua, cǎ nu putea sǎ se realizeze în viaţǎ, sǎ-şi depǎşeascǎ condiţia implacabilǎ?

Auzind aceastǎ afirmaţie, ai fi tentat sǎ crezi cǎ nu se mai poate schimba nimic în lumea ancestralǎ în care cei mai mulţi trǎiesc. Şi totuşi… cu multǎ rǎbdare, uneori cu foarte multǎ rǎbdare, perseverenţǎ, tact, consecvenţǎ, exigenţǎ şi îngǎduinţǎ, reuşim sǎ realizǎm lucruri care sǎ suplineascǎ un mediu familial care nu-i poate oferi copilului ţigan strictul necesar în materie de educaţie şi cu atât mai mult al condiţiilor de viaţă.

În cadrul disciplinei pe care o predǎm, limba francezǎ, organizǎm activitǎți care sǎ stimuleze creativitatea elevilor, sǎ le dezvolte gustul pentru frumos, prin caracterul lor ludic şi care, înainte de toate, sǎ-i valorizeze. Aici, gesturile mǎrunte conteazǎ: sǎ apreciezi, sǎ dai exemple pozitive, sǎ scoţi în evidenţǎ. Nu uitǎm niciodatǎ sa facem aprecieri pozitive legate de alegerea culorilor, a materialului folosit, a desenului realizat pe o felicitare sau pe o mascǎ de carnaval sau în legaturǎ cu felul în care obiectele au fost aşezate într-o expoziţie.

Realizǎm, în fiecare an, cu ocazia zilei de 1 Martie, marţişoare. Nu întotdeauna pregǎtirea materialelor necesare este uşoarǎ: fie cǎ au uitat sǎ şi le aducǎ la şcoalǎ, fie ca nu sunt de calitate, fie că nu au de unde sǎ le aducǎ. De multe ori, mâna care deseneazǎ, coloreazǎ, decupeazǎ, trebuie ajutatǎ, pentru cǎ lipsa de exerciţiu de acasǎ îl îndeamnǎ sǎ spunǎ rǎspicat “Nu ştiu.”, “Nu pot.”, “Nu-mi place cum a ieşit.”, şi tu trebuie sǎ-i demonstrezi cǎ ştie, cǎ poate şi, chiar dacǎ nu-i place lui, obiectul realizat de el poate sǎ placǎ celorlalţi. De exemplu, expoziţia de mǎrţişoare cu vânzare de anul trecut a trebuit refǎcutǎ, a doua zi, pentru cǎ în pauza mare s-au vândut toate mărţişoarele. Şi bucuria lor a fost imensǎ.

Felicitǎrile realizate de copii cu ocazia zilei de 8 Martie sau de Crǎciun s-au evidenţiat prin stǎruinţǎ şi pasiune pentru cǎ au fost dedicate mamei şi familiei.

Pentru concursul de mǎşti, din cadrul spectacolului de Haloween, organizat de colega mea de limba englezǎ, am folosit acuarele care sǎ înlocuiascǎ mǎştile pe care ei, elevii ţigani, nu le aveau. De aceea, am hotǎrât, cu ocazia zilei de 1 Iunie sǎ realizǎm mǎşti de carnaval pe care sǎ le folosim în cadrul activitǎţilor din şcoalǎ. Nimic nu trebuie uitat pentru ca şi ei sǎ se bucure alǎturi de ceilalţi, sǎ se simtǎ egali. Pentru cǎ nu se simt egali şi culoarea pielii îi deranjeazǎ : “Îs prea negru, Doamna”, îmi spunea, într-o zi, Denis din clasa a VI-a, un copil inteligent şi talentat, aflat la vârsta la care propria imagine conteazǎ foarte mult în faţa colegelor.

Tombola pe care o organizǎm cu ocazia zilei de 1 Iunie este un prilej de bucurie. Pentru cǎ anul trecut toţi copiii ţigani şi-au lǎsat pixurile ca obiecte pentru tombolǎ, am îmbogǎţit numǎrul obiectelor lor, aduse de acasǎ, cu obiecte pe care le-am cumpǎrat pentru ei.

Sunt gesturi mǎrunte pentru noi, dar pline de semnificaţie pentru o “inimǎ de ţigan”. Şi nu de puţine ori, în autobuz sau pe stradǎ, am fost întrebatǎ de o persoanǎ trecutǎ de vârsta primei tinereţi: “Doamna profesoarǎ, vă mai amintiţi de mine? V-am fost elev(ǎ)”.