Scenarii ameliorative de integrare a copiilor cu cerințe speciale în învățământul de masă

În vârtejul cotidian persoanele neavizate nu remarcă pe cei ce aruncă șoapte de ajutor, pe cei cu deficiențe, și, mai mult, îi percep diferit, poate îi marginalizează, poate doar îi ignoră și îi tratează cu indiferență. Indiferent de natura deficiențelor pe care le au, copiii ar trebui mereu tratați cu blândețe, calm, înțelegere și dragoste.
După 10-15 ani la catedră, ne vedem puși în fața unei situații noi: cum să îi tratăm pe cei cu CES. E vorba de integrarea acestor copii printre colegii de clasă, care pot fi foarte cruzi sau foarte drăguți, pot imita sau pot râde de aceștia, se pot juca pe lângă ei fără a-i înțelege. Ține de abilitatea noastră pedagogică să inventăm, să creăm mediul ideal emoțional, educativ, care să le permită copiilor cu CES să se exprime, să-și exprime propriile capacități și să crească normal.

Imaginea celor de lângă noi poate fi adesea motiv de studiu și analiză. Imaginea copiilor din școlile românești, ce poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt – diversitate, este una frumoasă, colorată și plină de viață. Ici-colo, câte o umbră, câte o privire discrepantă, câte un gest diferit, câte un scris tremurat….

Dar în viața noastră, ca și cadre didactice – educatori, învățători, profesori, psihologi, mai ales părinți – am remarcat că omul/ copilul e o ființă dependentă de ceilați. E o ființă ce are nevoie de ajutor, comunicare și cooperare. De-a lungul evoluției noastre s-a oferit o conotație negativă noțiunii de altfel, chiar și în spațiul educației. În timp, diferența a devenit o temă centrală, importantă în domeniul educației, cu slogane încurajatoare pentru acceptarea diferenței, punându-se accent pe personalizarea educației, ca demers de valorificare a diferenței, a caracteristicilor individuale prin sprijin specific și promovare a individualității în contextul societății.

Noțiunea de incluziune pare atât de seacă/ dry și de discriminatorie, încât părinții acestor copii, de multe ori, se eschivează în a recunoaște problemele copiilor. Cei care acceptă la timp că există o problemă sunt cei norocoși, căci depistate la timp aceste deficiențe se pot ameliora și chiar îndrepta. Integrarea școlară a copiilor cu CES exprimă o atitudine pozitivă a elevului față de mediul educațional în care intră, iar acțiunile instructiv-educative îi devin accesibile, apărând astfel și motivația ce-l determină pe elev să învețe, colaborând și favorizând randamentul.

În școală, copilul cu tulburări de comportament aparține de obicei grupului de elevi slabi sau indisciplinați, el încălcând deseori regulile și regulamentul. Din aceste motive, copilul este respins și se simte respins, ca urmare intră în relații cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri subculturale și trăiește în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea sau școala.

Tulburările identificate în mod direct, în lucrul la clasă sunt extrem de variate: de variate, de limbaj, vizuale, de auz, cu dizabilități fizice moderate sau mai accentuate – toate însă necesită programe și modalități de predare, adaptate cerințelor lor educative, obligă la realizarea unor programe de terapie și consiliere, asistență medicală sau psihoterapeutică. Noțiunile teroretice legate de noțiune de incluziune sunt numeroase. Și abstracte. Ele oferă informații cheie despre deficiențe și barierele de învățare, ele descriu strategiile pe care cadrele didactice le-ar putea folosi pentru a face față diversității de la clasă; ele sugerează idei despre modul de adaptare a planului de studiu la necesitățile individuale; ele încurajează cadrele didactice să colaboreze cu familia și cu personalul medical, social și comunitar.

Cadrele didactice pot folosi strategii și intervenții utile, ținând cont de crearea unui climat afectiv-pozitiv. Există câteva aspecte semnificative pe care trebuie să le avem în vedere pentru facilitarea integrării școlare și ulterior sociale a acestor copii. Stimularea încrederii în sine și a motivației pentru învățare, încurajarea sprijinului și a cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive a colegilor, încurajarea independenței și creșterea autonomiei personale sunt aspecte semnificative alături de aprecierea pozitivă în sarcinile școlare, folosirea sistemului de recompensă, de laude, întărirea pozitivă – toate sunt extrem de importante, deloc de neglijat în activitatea practică cu elevii cu CES. Profesorul trebuie să fie ferm, consecvent, să folosească înțelegerea și calmul ca modalitate de stingere a manifestării agresive a elevului, să comenteze acțiunea elevului și nu personalitatea acestuia. Este indicat ca profesorul să aprecieze limita de suportabilitate a elevului, să nu accentueze momentul de mustrare și să evite umilirea prin abordarea unei mimice binevoitoare si a unei atitudini deschise, fără a se încrunta sau a-și încrucișa brațele.

Într-o abordare incluzivă, toți elevii trebuie să fie considerați importanți, fiecăruia trebuie să-i valorificăm calitățile, pornind de la premisa ca fiecare persoană este capabilă să realizeze ceva bun. Nu există o rețetă sau un prospect de urmat pentru integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă, dar cei ce manifestă deschidere pentru acest lucru vor găsi și strategiile potrivite. Fiecare școală care dorește să fie deschisă și flexibilă, prin aplicarea principiilor de bază ale incluziunii, trebuie să demonstreze, prin managementul pe care îl propune, următoarele:

• înțelegerea reală și recunoașterea incluziunii ca o modalitate de egalizare a șanselor persoanelor cu cerințe speciale;
• recunoașterea legăturilor dintre educația incluzivă și valorizarea diversității umane prin promovarea unui mediu școlar ce valorizează toți copiii și pe familiile lor;
• favorizarea unui climat de sprijin flexibil și oferirea unor răspunsuri adecvate cerințelor individuale prin oferta educațională a școlii;
• accesul personalului didactic la oportunități de dezvoltare profesională care să sprijine dezvoltarea practicilor incluzive.

Școala incluzivă pune în centrul ei persoana umană ca fiintă originală, unică și irepetabilă având la bază următoarele principii-cadru:

• toți elevii au dreptul să participe la toate activitățile incluse în programa școlilor obișnuite;
• în timpul programului școlar personalul se va implica direct în susținerea pe toate căile a integrării mximale a elevilor cu cerințe educaționale speciale;
• școala va trebui, prin schimbări radicale în domeniul curriculum-ului, să vină în întâmpinarea cerințelor educaționale ale elevilor, fără a leza demnitatea și personalitatea acestora.

Sintagma școală pentru diversitate este echivalentă sintagmei școala pentru toți (school for everyone) și reprezintă dezideratul maximei toleranțe în ceea ce privește diferențele de orice natură existente între copii, misiunea fiind de a le oferi tuturor posibilitatea de a învăța în functie de ritmul, capacitățile și nevoil proprii și de a se exprima conform trăsăturilor individuale de personalitate. Apariția planului de servicii personalizat, a planului de intervenție personalizat și a planului educațional individualizat în cadrul școlii s-a produs tocmai pentru că școala reprezintă numai un segment al sistemului social, iar schimbările din cadrul ei au loc în același timp cu schimbările din societate.

(Fragment dintr-un proiect de redactare a unei planificări la limba și literatura română.)