Școala europeană și problemele sale privind violența

Nu este o noutate – şi, din păcate, devine „loc comun” – faptul că, de mulți ani, şcolile din România  se confruntă cu un aspect care devine din ce în ce mai îngrijorător, necesitând practici speciale, a(p)titudini speciale, tehnici performative pentru a încerca situarea pe o „linie de plutire” a ceea ce a devenit învăţământul românesc (cu menţiunea: de masă): violenţa. Sub mai toate aspectele şi formele ei de exprimare! Aspecte cu care şcoala europeană se confruntă, de asemenea, de ani buni.
Cel de la catedră este pus în situaţii care, până nu demult, nu existau.

Mutaţiile sociale, economice, istorice etc. au dus la mutaţii de ordin psihologic, la nivel de individ şi de grup, la schimbarea profilului antropologic și social. Practic, la destructurarea societății. Comportamente aberante încep să devină „normă comună”, „loc comun”, sfidând ceea ce până, iarăşi, nu de mult însemna canon, bun simţ, bună practică, „cei şapte ani de acasă”.

Copilul „de azi”, individul – individual, în „virtutea” tuturor mutaţiilor care s-au suprapus peste individul „alcătuitor” al grupului  este departe de ceea ce s-ar mai putea numi model, în accepţia clasică a cuvântului. În virtutea acesteia, trebuie să căutăm metode şi practici prin care să modelăm noul „material”, pentru a (de-)fini un „produs” pe care ni-l dorim, totuşi, performativ. Pentru că, din păcate, în societatea multi-industrializată, multi – agresată media a secolului XXI individul a devenit un „produs” manipulat de marile colporaţii mondiale – marionete conduse prin fire nevăzute de maeştri păpuşari teribili.

Pentru copilul de azi, copilăria are alte conotaţii decât ceea ce semnifica, odinioară, termenul. Societatea violentă de atăzi a creat sindromul nevoii de violenţă, hrănirea cu ea – o dependenţă provocată prin activităţi / acţiuni mai mult sau mai puţin controlate-(alimentaţia necorespunzătoare, abuzul- prin ofertă – de produse  media nocive) devenită un drog la care tânărul, în special, apelează pentru a-şi crea un confort necesar integrării în grupul social şi acceptarea propriei persoane după noile norme şi cutume ale „vremurilor”. Căci, din păcate, precum odinioară, „bietul om e sub vremi”, cum spunea  cronicarul.

Influenţat de tot ceea ce vede în jurul său, modelat de ceea ce se impune azi ca model şi se statuează ca normă, tânărul selectează din ceea ce i se oferă şi vede în comportamentul şi alegerile celor din jur.

Familiie conservatoare, care încearcă protejarea copiilor de ceea ce e „în afară”, în societatea de astăzi întâmpină, la rându-le, probleme; fiindcă tânărul, în contact cu acest „în afară” şi cu ceea ce găseşte aici îşi selectează – pe criterii valorice, într-o axiologie nu neapărat impusă dar care funcţionează selectiv-subiectiv, în funcţie de structura sa mentală, psihologică, comportamentală, influenţat(ă) de „legea grupului”- structurile şi schemele comportamentale.

Violenţa – sub toate formele ei – a devenit un loc comun. Generaţiile tinere percep într-un cu totul alt mod acest aspect comportamantal. Dacă „înainte” violenţa semnifica un comportament aberant de care încercam să ne detaşăm, era un factor nu dominant, dar  care, atunci când apărea, existau – la nivel de familie, societate – elemente cu  care contracaram şi aveau rezultate (interdicţii, „legi”  nu neapărat punitive cât corective) – astăzi problema a devenit mai mult decât gravă. „Înainte”, în multe situaţii mai funcţiona, cu rezultate pozitive, puterea bunului exemplu şi „lucratul” la „coarda sensibilă”. Materialul mental şi comportamental, psihologic, nu era atât de „pervertit” – din exterior – ca acum.

Violenţa verbală, fizică, alimentară, instituţională, psihologică, media – influenţează, necontrolat, tot ceea ce ţine de mental, de comportamantal, de alegere, de situare „în lume”. Supus agresivităţii sub toate aceste forme, pe care le vede, cu care intră în contact direct sau indirect, tânărul îşi pliază, inconştient, preferinţele, alegerile, comportamentul pe ceea ce i se oferă, selectând în funcţie de factorii amintiţi – structură mentală, comportamentală, puterea exempului – în varianta impusă de secolul XXI.

Şcoala românească trebuie să găsească formule – detaşându-se de ceea ce „clişeul” şi „norma” au devenit astăzi – încercând un tratament corectiv al comportamenetelor tinerilor, pentru a-i pregăti pentru „întâlnirea” cu lumea din care fac parte şi în care, la vârsta matură, vor trebui să se integreze responsabil şi performativ. Zidul de care se loveşte, însă, şcoala este acela al ignoranţei şi barierelor impuse printr-un comportament neadecvat,  sesizabil la nivelul instituţiilor care ar trebui să aibă în vedere aspectele semnalate direct, concret, de către cei care „lucrează” direct cu tinerii, în mijlocul lor, selectând, observând, corectând – cu mijloacele pe care le au la îndemână- având rezultate care, de cele mai multe ori, din lipsa unor legi coerente, mature, viabile, în conformitate cu mersul actual al societăţii  nu pot fi  de durată.

Aspecte. De ani buni s-a pus problema „deformării” comportamentului tânărului prin „hrănirea” acestuia cu „produse” media care au rol formator. Cel puţin, asta ar trebui să fie intenţia. Dar calitatea produselor oferite  sunt majoritar de-formatoare. Filmele şi desenele animate preponderent violente obişnuiesc mentalul copilului cu astfel de aspecte, care devin normă, exemplu, canon, arhetip  comunitar,  loc comun. Normalitate. Pasul următor este acela al imitaţiei – a ceea ce văd, aud, înţeleg. Nevoia de modele este „hrănită” cu ceea ce impune mass-media, societatea de astăzi. În nevoia de a găsi repere pe care să le imite, copilul va alege ceea ce e  în conformitate cu preferinţele sale deja alimentate cu ceea ce i se oferă pe micile ecrane, de exemplu, cu acces facil și ușor de imitat. Orizontul lui de aşteptare e pregătit, astfel – de- format – să selecteze ceea ce se pliază pe personalitatea lui. Mintea e ca o plastilină. Cu atât mai mult a copilului care, de la vârstele mici, se formează selectând, asimilând ceea ce i se oferă, transformând ceea ce primeşte, vede, aude, înţelege, în funcţie de bagajul pe care deja îl are – structură mentală, psihologică, cutume  familiale, moştenire genetică etc. Dar cutumele familiare – care devin normă, şablon – prin exces – îi vor influenţa comportamentul, alegerile, rolul social. Produsele saturate cu violenţă   până la exces – desene animate, filme, emisiuni „pentru copii”, benzi desenate etc. – imunizează, prin consumul acestora. Copilul este, astfel, „pregătit”, subconştientul lui „alimentat” cu ingredientele care să-i traseze comportamentul şi normele după care să se ghideze.

Ceea ce se întâmplă, de fapt, şi românului – ca grup etnic – ca şi oricărui alt popor (grup), în toate timpurile, în toate epocile istorice, şi care va constitui element fundamental de comportament  (nu numai în ceea ce priveşte educaţia, ci în toate compartimentele – social, cultural, politic, economic) este ceea ce Erving Goffman numea – în celebra lucrare din 1973 – ”The Presentation of Self in Everyday Life” /  „La mise en scène de la vie quotidienne. La présentation de soi” (Les Editions de Minuit, traduit de l’anglais par Alain Accardo, 1973). Este vorba de acea manevrare a măştilor cu care individul (ca entitate sau ca parte integrantă a unui   grup)  jonglează în viaţa socială, întocmai ca actorul pe scenă. În calitate de consumator şi de parte integrantă a grupului (social). Conştient sau nu de „rolul” său, de măştile pe care le manevrează cu mai multă sau mai puţin pertinentă dexteritate  pentru a se raporta lumii, uzează de formule şi comportamente, în exact aceeaşi măsură în care măştile  sunt  expresii fixe: «des expressions figées et d’admirables échos du sentiment, à la fois fidèles, discrets, et plus vrais que nature.» (George Santayana –  Soliloques in England and Later Soliloquies, New York, Scribner’s, 1922, pp. 131-132, apud Erving Goffman, idem., p. 7). Actorul social, însă, este mai puţin conştient de faptul că devine şi se comportă ca o păpuşă, manevrat fiind prin sfori invizibile de maestrul păpuşar nevăzut – societatea însăşi, din care face parte.  Este vorba despre fenomenul de socializare, în care sunt implicaţi eul nostru intim şi cel social. Acest proces  transformă, schimbă: «transfigure et (…) stabilise»:

Que nous arborions une mine réjouie ou une mine triste, en l’adoptant et en l’affichant nous déterminons nos traits de caractère dominants. Désormais, aussi longtemps que nous demeurons sous l’emprise de cette conscience de soi, nous ne faisons pas que vivre, nous agissons; nous composons et nous jouons le personnage de notre choix, nous chaussons le cothurne de la réflexion, nous justifions et idéalisons nos passions, nous nous exhortons à être ce que nous sommes, dévoués ou méprisants ou insouciants ou austères; nous monologuons (devant un public imaginaire) et nous enveloppons avec élégance dans le manteau d’un rôle qui n’appartient qu’à nous. Ainsi drapés, nous sollicitons les applaudissements et nous espérons mourir au milieu d’un silence universel.
(George Santayana, idem., pp. 133-134)

Suntem cu toţii actori pe scena socială, „jucăm” roluri pe care, uneori, nu le conştientizăm, impuse fiind de mişcarea şi cutumele sociale.  „Disciplina socială” (Erving Goffman) implică menţinerea unei măşti – atitudini sociale, „adaosuri” direct ataşate corpului nostru, ascunse sau la vedere, care susţin menţinerea acestei atitudini. «L’artifice comme l’art se situe dans l’immaginaire.» (Simone de Beauvoir, Le deuxième sexe, II, Paris, Gallimard, 1949, p. 349). Masca şi arta. Rolul social. Mobilitatea în a jongla (pe) stări şi situaţii, în orice context. Importând structuri şi produse care nu se pliază pe structura şi comportamentul nosrtu, experimentând reţete „din afară” doar pentru a face jocul unor structuri (economice, politice) care vor sa-şi vândă „marfa”, indiferent de rezultatele la nivel sensibil, de mentalitate etc. Negoţul de acest tip e mai mult decât barbar, dacă nu ţinem cont de ceea ce e potrivit şi ceea ce e potrivnic, dacă nu facem o selecţie valorică, adaptată conform nevoilor reale şi în funcţie de structurile deja existente.

Artificiul. Masca. Influenţele „din afară”. Ceilalţi. Ca o plastilină, personalitatea  unui individ sau a unui grup se modelează, prinde forme sau contur care pot exprima „esenţa”, matricea, miezul, sau pot oferi o mască ce nu are nimic comun cu substratul de adâncime. Este ceea ce la nivel de micro- sau macro- cultură am putea supune teoriei „formelor fără fond”: adoptăm şi adaptăm forme care corespund sau nu fondului, ştirbind propriile esenţe –  înghesuindu-le în forme incompatibile sau dimpotrivă,  scoţându-le în evidenţă, prin contexte favorabile, compatibile; împrumutând – în diverse momente de „expansiune” culturală sau de impas – anumite „forme” culturale care au avut succes în varii locuri, în alte „fonduri”, asemănătoare sau nu structurii noastre etnice,  imitând.  Cu atât mai mult copilul, în nevoia sa de repere şi modele comportamentale va selecta ceea ce i se oferă.  Şi dacă nu se pun de acord „selecţia publică”, ceea ce se oferă prin massmedia – prin crearea de legi care să fie în favoarea copilului (a societăţii în ansamblul ei), interzicerea de „lansare pe piaţă” a produselor care transformă mental şi comportamental, stabilirea unor norme şi rigori care să influenţeze selecţia – rezultatele vor fi, ca şi până acum, dezastruoase. În cădere liberă.
Cu toţii suntem actori pe scena socială. În virtutea celor afirmate de Erving Goffman, conştientizându-ne sau nu rolul care ni se impune, inconşient, de „mersul” vremurilor, putem programa, astfel, rezultate pozitive, cu influenţă asupra întregului. A grupului. A societăţii. A lumii! Şcoala trage semnale de alarmă, de ani buni, şi încearcă să se „descurce” cu ceea ce are la îndemână – legi mai mult sau mai puţin deficitare. Programe. Entuziasm. Dar, de cele mai multe ori, rolul dascălului, care vrea să construiască, vrând să corecteze şi să salveze destinele fragede pe care trebuie să le formeze, încercând să anihileze sau măcar să tempereze efectele junglei cotidiene sau ale matricei familiale deforma(n)te, se loveşte de zidurile opace ale neînţelegerii celor care ar trebui să facă mai mult şi mai bine, mai ales că le sunt semnalate punctele negativ nodale: „institutele competente”. Şcoala şi familia. Asistenţa socială. Societatea. Institute care la nivel naţional sau/şi mondial oferă programe pe diverse tematici care se preocupă de problemele copilului. M ulte cu efecte pozitive- pe lungă sau pe scurtă durată.

Şcoala poate face mult prea puţin, dacă nu are sprijinul altor formaţiuni (politice, de stat, „ de interes”- dar în interesul Copilului!). Legea învăţământului- în multe puncte nevralgic deficitară- nu oferă prea multă flexibilitate, pentru a corecta cu efecte pe lungă durată aspectele negative provocate de fenomenul  violenţei în şcoli. Ca exemplu. Numărul prea mare de elevi dintr-o clasă – ceea ce, în mai toate şcolile, înseamnă o sumă de comportamente diferite care trebuie aduse, prin actul de învăţământ, la un numitor comun. 30 de elevi- şi chiar mai mult – într-o sală de clasă, într-o oră de curs de 50 de minute înseamnă, în multe dintre cazuri, un efort  mult prea puţin  motivant. Metodele de aplicat – dincolo de actul didactic în sine, care pentru generaţia tinerilor de astăzi – în învăţămâtul „de masă” , nu mai e, să recunoaştem, nici el,  motivant –  sunt puţine. Într-o clasă – din şcolile „cu probleme” în care sunt „adunaţi” copii cu probleme – de diverse „naturi”: rromi, cu retard, c.e.s, într-o „nivelare” aiuritoare, unde trebuie să lucrezi cu programe şi cu metode „clasice”  şi să obţii „rezultate” în conformitate cu acestea cu un grup care nu se pliază acestor cerinţe e, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, o luptă mai aprigă decât cea cu morile de vânt. Pentru că trebuie, într-o oră de curs, cu un astfel de grup să găseşti limba comună, numitorul comun, să vorbeşti aceeaşi limbă cu copii care nu vorbesc, ei între ei, aceeaşi limbă. Care au structuri totalmente diferite, mentalităţi deficitare, probleme de naturi diferite care, dacă se încearcă „nivelarea”, aducerea la un numitor comun cu metodele şi mijloacele care ni se impun – în condiţiile de acută criză care se prefigurează la toate nivelele socialului – va crea alte probleme, iar rezultatele, cu siguranţă, nu au cum să fie de durată, pe termen  lung. În clasele în care sunt elevi –copii! – cu probleme  se impune ajutorul unor profesori de sprijin, implicarea intensă a profesorului psihopedagog, găsirea unor soluţii împreună – a acestora cu părinţii – în favoarea copilului, a societăţii, indirect, pentru că acel copil trebuie pregătit pentru a-şi asuma un rol matur – şi performant – în societate. Or, în momentul în care, din pricina crizei, a lipsei de înţelegere, a unor legi deficitar  perfomative în favoarea copilului încerci să adaptezi şi să adopţi metode care crezi că ar funcţiona – încurajat de existenţa unor rezultate pe scurtă durată – cea care va suferi, finalmente, este societatea în ansamblul ei. Şcoala nu poate face mai mult decât familia – dacă familia nu e motivată să-şi ajute propriul copil (acolo unde chiar definiţia termenului „familie” are cu totul alte conotaţii decât cele clasice) – în familiile monoparentale, de exemplu sau unde înşişi părinţii au probleme care ridică semne de întrebare asupra statutului lor  de părinţi –  şi rezultatele la care aceasta ajunge, fără un efort susţinut al ambelor părţi este precum cel al Meşterului Manole care-şi vede munca de peste zi ruinată peste noapte, travaliu repetat sisific până nu găseşte soluţia performantă.

Absorbţia etnică – integrarea copiilor rromi în clase „obişnuite” (ca şi a altora, de altfel, de alte legi, cutume, religii etc.) este, iarăşi – şi se ştie din practica celor care au lucrat efectiv în astfel de condiţii – un neajuns. Nici pe departe nu e vorba de vreo discrimanare! Nu e vorba de refuz de integrare, de socializare. Nu trebuie studii aprofundate de antropologie care să confirme că nu poţi aduce la un numitor comun structuri totalmente diferite. O soluţie aici ar fi adoptarea şi adaptarea unor programe conform  structurilor mental-comportamentale. Altfel, prin improvizarea unor metode, rezultatele, dacă vor fi, vor fi pe termen scurt. Ori acestea trebuie urmărite în perspectivă.

Rezultatele care trebuie avute în vedere nu sunt acelea prin care să gasim soluţii pentru o singură oră de curs, pentru un semestru sau un an  şcolar. Ci implică obiective de perspectivă, corectarea şi modelarea unor caractere astfel încât integrarea viitorilor adulţi, formaţi „pe băncile şcolii” să fie un plus. Dar aceasta este o orchestrare de eforturi. Concertul va fi un succes sau un eşec după cum efortul celor implicaţi va fi sau nu unul coerent. Şcoala nu ţine loc de familie, nici invers. Statul este cel care să adopte şi să permită aprobarea de legi care să şi ofere, prin aplicaţii, soluţii. Asistenţa socială, unul din factorii al căror rol ar putea fi de extremă importanţă în actualul sistem social covârşit de mutaţii aiuritoare dacă ar avea putere de implicare ar putea salva destine în de-formare. În sensul implicării concrete a acesteia în momentul în care îi sunt anunţate situaţii cu factor de risc – copii în familii cu probleme, supuşi agresiunilor fizice, psihice, morale etc.  – „salvaţi” din mediul acesta bolnav nu în momentul în care răul s-a produs deja (asbuzul a fost comis) şi corecţia adusă prin lege, după aceea (căderea din drepturi a părinţilor, amenzi etc.) să nu mai aibă aceleaşi efecte asupra copilului, sechelele să fie mult mai profunde decât ceea ce ar putea corecta alţii, din cele distruse de ceea ce ar trebui să fie, într-adevăr, o familie- iar nu un mediu abuziv, distructiv, punitiv, deformant, finalmente.

Tânărul e modelabil de la primele vârste, o pagină albă pe care putem scrie o poveste frumoasă, cu urmări de lumină, dacă piedicile cu  care ne  confruntăm, zilnic, şi noi, ca adulţi, nu ar fi atât de dure, de aiuritor de delirante. Dacă nu mai putem controla consumul de către copii a filmelor şi emisiunilor violente, de exemplu, fiindcă ei deja au optat, în virtutea de-formării produse prin mijloacele media la care au avut deja acces şi asupra căreia şcoala nu are control  şi caută aceste variante pentru a-şi hrăni, de-acum, reflexele nu vom putea controla nici urmările din ce în ce mai grave care se vor produce, urmare a acestui consum. Comportamentul violent trebuie controlat de la rădăcina formării lui. Aşa cum de apa cu care hrăneşti de la rădăcină o plantă depind aspectul şi sănătatea viitoarei flori, la fel, de ceea ce foloseşti pentru a forma un copil, mental, psihologic, comportamental depinde viitorul adult. Comportamentul deviat e mai greu de controlat, de transformat dacă el e şi deviant. Soluţia ar fi grija pentru ceea ce punem la rădăcină. Pentru ceea ce selectăm pentru a oferi, la rându-ne. Dacă nu există un control asupra emisiunilor care invadează programele posturilor de televiziune, vor trebui  adoptate şi impuse legi care s-o facă. Să protejăm copiii de efectele nocive ale consumului de otrăvuri media care stâlcesc destine şi contorsionează comportamente ulterior foate greu sau imposibil de controlat sau de „întors din drum”. Atâta timp cât şcoala trage semnale de alarmă la care nu se primesc răspunsuri concrete, legi viabile, instrumente performante din punct de vedere legislativ,  social etc. cei care vor suferi, finalmente, nu vor fi doar actorii – copiii – ci şi noi: spectatori neputincioşi în faţa unui spectacol proiectat pe ecranul uriaş al lumii. Veacul XXI devălmăşit de lipsa rigorilor şi a unei limbi comune în care să se găsească soluţii concrete.