Scurt istoric al concepțiilor referitoare la lectură

Termenul de LECTURĂ provine din limba franceză, lecture, şi, în cadrul fenomenului cultural, descrie modalităţile de a citi şi de a interpreta un text literar sau un fapt real, dându-i un sens ce se situează dincolo de semnificaţia aparentă. Lectura activă înseamnă cunoaştere şi descoperire a straturilor obiectului reprezentat, în timp ce lectura pasivă este doar receptarea mecanică a sensului textului, sau, mai bine spus, a stratului semantic, fără legăturile necesare între fraze.

Există, cum sublinia Paul Cornea în “Introducere în teoria lecturii”, două accepţii majore ale conceptului de lectură; o accepţie care se rezumă la comunicarea scriptică-citirea propriu-zisă, şi o alta, extinsă, care se referă la orice tip de comunicare, aptă să fie decodificată de o conştiinţă receptoare. În sens restrâns, prin lectură se înţelege ansamblul activităţilor perceptive şi cognitive vizând identificarea şi înţelegerea mesajelor transmise grafic.

Cel de-al doilea sens al termenului, extins, se referă la identificarea şi înţelegerea unor mesaje transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decât cel grafic. În acest fel, orice sistem de semne artificiale sau naturale, având o anumită sintaxă (reguli de combinare) şi o semantică (un repertoriu de semnificaţii), poate fi citit. Există, astfel, lecturi tactile ( de exemplu alfabetul Braille, utilizat de orbi), lecturi optice (care presupun descifrarea caracterelor înscrise de un calculator), lecturi ale codului genetic, lecturi ale trăsăturilor feţei (fizionomiei), lecturi ale caracterelor scrisului (grafologie), lecturi ale viselor (psihanaliza) etc. În acest înţeles general, lectura devine, remarcă Paul Cornea, o formă universală a capacităţii omului de a descifra sensurile universului, un mod de a instaura semnificaţii, corelând unităţi de conţinut unor expresii date. Ideea că actul lecturii presupune însumarea, sinteza semnelor grafice a dominat gândirea tradiţională.
Din punct de vedere etimologic, la originea cuvântului lectură se află rădăcina indo-europeană „leg” (cu sensul de „reunire”) păstrată în greacă (leg-eon), latină şi albaneză. În limbile moderne, termenul provine din latinescul „lectura”, trecut în secolul al XIV-lea în franceză sub forma „lecture”, de unde s-a răspândit în celelalte limbi. În latină lego înseamnă, pe de o parte, „a strânge, a aduna, a reuni” (limba română „a lega”); în al doilea rând, ( „a alege, a cerne”) şi în al treilea rând „a enumera, a socoti”.

În lumina teoriei lecturii, se poate afirma că destinul operei nu este dat de scriitor, ci de cititor. Umberto Eco studiază problema receptării textului în cartea sa Lector in fabula, unde stabileşte două categorii de cititori: cititorul ingenuu şi cititorul specializat (avizat).

Exemple simbolice de cititori ingenui sunt Don Quijote, a cărui dramă se datorează faptului că el nu mai poate distinge planul realului de planul ficţiunii sau Emma Bovary, caracterizată de aceeaşi confuzie real/ imaginar. O lectură eficientă pot efectua doar cititorii specializaţi, care îşi pot raporta viaţa la literatură, dar nu trăiesc, la propriu,  literatura. Dacă pe cititorul comun (ingenuu) îl interesează doar naraţiunea, stratul aparent al operei, cititorul specializat este preocupat mai ales de semnificaţiile profunde ale textului şi are tendinţa de a se confunda cu unul dintre personaje. Teoria lecturii textului literar studiază proprietăţile textului văzut ca o realitate specifică, ce beneficiază de un sistem specific de semne lingvistice. Sistemele de coduri sunt limbajele în virtutea cărora recitim literaturile care ne preocupă. Totodată, teoria lecturii studiază şi codul (semnul lingvistic) ce stă la baza literaturii. Astfel, unele opere ale trecutului nu mai sunt citite din perspectiva epocii în care au fost create, ci din punctual  de vedere al prezentului. Criticul şi teoreticianul Hans Robert Jauss s-a ocupat de examinarea categoriilor şi noţiunilor legate de actul comunicării, dar şi de comportarea cititorului în procesul lecturii. Într-o culegere de studii consacrate teoriei receptării, Jauss încearcă să dea o definiţie a lecturii: „Lectura este un act prin intermediul căruia realizăm pe de o parte însemnătatea comunicării literare, şi, pe de altă parte ea ne permite să producem noi înşine scrierile de reprezentări pe care semnul lingvistic ni le transmite”. În spaţiul de aşteptare al lecturii, cititorii abordează textul literar cu ajutorul unui anumit cod, transformând semnificaţiile operei în reprezentări şi recreând astfel textul. După Jauss, lectura „trebuie concepută ca o relaţie între doi protagonişti, un om care arată şi un altul care vede”. Sistemul codificat al limbajului literar este de fapt un act prin care se pot descifra şi decodifica semnificaţiile operei literare, refăcându-se astfel seriile de reprezentări ce îi sunt proprii acesteia. În procesul lecturii însă, textul pe care îl cercetăm şi pe care prin lectura noastră îl realizăm există în cadrul unei largi relaţii cu alte texte, există într-o arie a intertextualităţii.

Lectura, ca activitatea intelectuală, este un efort ce însumează în sine informaţii şi cunoştinţe din discipline şi domenii variate. Există, în viziunea acestui teoretician, şase tipuri de abordare a textului literar de un cititor avizat:
a) abordarea retorică;
b) abordarea semantico-structuralistă (lingvistica);
c) abordarea fenomenologică;
d) abordarea psihanalitică (în care accentul subiectului este mai apăsat);
e) abordarea socio-istorică
f) abordarea din perspectiva hermeneuticii textului, care le însumează pe celelalte.

Abordarea retorică şi abordarea semiotico-structuralistă sunt abordări textuale, fiindcă au în vedere proprietăţile intrinseci ale textului ca o realitate pur lingvistică. În vizinea lui Roman Ingarden lectura este de două tipuri: activă şi pasivă. Lectura activă înseamnă cunoaştere şi descoperire a straturilor obiectului reprezentat, în timp ce lectura pasivă este doar receptarea mecanică a sensului textului, sau, mai bine spus, a stratului semantic, fără legăturile necesare între fraze.

O paralelă între lectura semnelor grafice (semne tipografice ajutătoare care contribuie la structurarea şi construcţia unui text, fraze sau a unei formule) şi lectura iconică, facilitată de cinematograf sau de televiziune este edificatoare cu privire la statutul şi funcţiile receptării literaturii. Astfel, cititorul unui text literar nu are acces direct la imagini, ci la cuvinte, aşadar la o serie de reprezentări abstracte, pe care este necesar să le traducă în imagini sensibile, să le imagineze în toată materialitatea lor. Între „lectura” unui film şi lectura unei opere literare există o diferenţă de calitate a activităţii cognitive implicate în procesul receptării. Pe de o parte, receptarea imaginii filmice este mai curând pasivă, fluxul imaginistic este absorbit fără un efort aparent, substanţial şi, pe de altă parte, lectura operei literare presupune un proces complex de elaborare a reprezentărilor, de completare a sugestiilor semantice ale autorului şi de descifrare a semnificaţiilor de profunzime ale textului literar. Deci,  lectura este un act atât de complex încât este legat de toate posibilităţile, aptitudinile, tendinţele individului. Motivaţiile ei pot fi distinse în funcţie de clase sociale, vârstă, evenimentele existenţei, starea fizică .

Bibliografie:
Barthes, Roland. Plăcerea textului. Traducere de Marian Paphagi. Postfaţă de Ion Pop. Editura Echinox, Cluj, 1994.
Bărboi, Constanţa. Cartea mea de lectură. Editura Universitară, Bucureşti, 2008.
Cornea, Paul. Introducere în teoria lecturii. Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Crăciun, Gheorghe. Introducere în teoria literaturii.  Editura Cartier, Chişinău, 2003.
Iser, Wolfgang. Actul lecturii. O teorie a efectului estetic. Traducere din limba germană, note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu. Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.
Manolescu, Nicolae. Lectura pe înţelesul tuturor. Editura Aula, Braşov, 2000.